Azi mulţimea a făcut hărmălaie. Petul plin cu bani ori pietricele a pălit în faţa mulţimii de tobe, tamburine, trâmbiţe, vuvuzele, trompete, fluiere, ţignale şi alte ciudate instrumente de făcut zgomot. Pantelimonul, loc de baştină al anemicilor noştri hip-hopări a avut astăzi festival de scandal auditiv. Asta dacă cumva cineva n-are ochi de văzut, poate că are urechi de auzit.

Mulţimea devine din ce în ce mai greu de interpretat pentru cei străini de ea. Mai întâi că nu mai e aşa de tânără. Sunt oameni de sub 20 fugiţi de-acasă parcă, amestecaţi cu pensionari care şi-au trăit tinereţea într-o ţară care clădea comunismul. Sunt corporatişti de vârsta mea şi corporatişti care şi-au irosit anii idealurilor în noroiala României post ’89. Unii au gustat din Piaţa Universităţii, alţii sunt la prima răbufnire.

Mai apoi mulţimea are treabă cu gazele de şist, câinii maidanezi, eliberarea Tibetului, dictatura maşinilor în capitala ţării. Sunt oameni care vor doar să se indigneze, alţii care vor să se trezească pe ei şi pe-ai lor din prosteală. Am văzut un preot ortodox cu o pancartă în formă de înger lângă o fată care învârtea o roată de rugăciune budistă.

Mulţi copii fac acum primele exerciţii de cetăţeni conştienţi şi conştiincioşi. Mulţi bătrâni au fost ademeniţi de nepoţii lor în stradă.

Protestele astea n-au un cap. Dar protestatarii au, fiecare, mintea lor. Pe deasupra străzilor pline pluteşte un fel de greaţă de autoritate, acea autoritate care în România înseamnă părintele ăla buşit cu “eu te-am făcut, eu te omor”, profesorul ăla incompetent cu “aici eu hotărăsc”, şeful ăla slab cu “nu mişcă nimeni în front”, politicianul ăla şnapan cu ” acum eu sunt la putere”.

Fiecare mic grup duce cu el mai departe, în marşurile astea din ce în ce mai lungi, propriile lui revendicări. Roşia Montană e doar primul vers din poezie.

Pentru generaţia părinţilor noştri aurul era ceva mai mult decât dezirabil. N-aveau dolari, n-aveau economie, n-aveau mâncare de-ajuns, nu puteau acumula ca nişte oameni normali, nu şi nu. Câteva grame de aur însemnau că ai ce vinde în caz de urgenţă. Un lanţ de aur la gât spunea despre tine că eşti o doamnă bine şi că soţul te iubeşte. Nişte cercei mari, jumătate de bilă, pe urechile bebeluşului tău, erau semn că te-a interesat viitorul copilului înainte de naştere.

Astăzi strada plină detestă aurul. Acel aur şi alt aur, semn că începe să se scuture de obsesiile societăţii româneşti care ne-au călărit în anii ante-criză: fă-ţi cea mai mare casă din Pipera, ia credit pentru maşina cea mai scumpă din show-room, pune-te cocoţ pe-un scaun de şef, cumpără notele copilului tău şi altele asemenea.

Poate că proiectul minier se va face, poate se vor exploata şi gazele de şist, dar lucrurile vor începe să se schimbe dacă nouă o să înceapă să ne placă să mergem pe jos, tot înainte. În 67, cu a lor “vară a iubirii” hipioţii americani n-au oprit războiul din Vietnam şi nu, n-au adus pacea pe pământ. Dar au zguduit din temelii felul de viaţă al Americii, i-au reconfigurat valorile, au scos-o din somnul conservator în care picase. Mai ’68 în Franţa n-a ras capitalismul de pe faţa pământului, dar a câştigat o ţară cu mai puţine fantome  ale trecutului şi mai puţine spaime inutile. O fi mult, o fi puţin, o fi de-ajuns pentru septembrie 2013, Bucureşti?