Ne-a luat vreo 20 de ani până să avem şi noi, în Bucureşti, un Centru Vechi acceptabil, în care ai plimba un turist străin, hai doi. De la gropi, mizerie, canalizare ioc, am ajuns la cârciumi şi cluburi şi terase. Eu zic că tot e bine, chiar dacă mi se rupe sufletul când văd cum se prăbuşeşte câte o clădire veche la care taman, miraculos, se începuse renovarea. Cap avem, cum ar zice o veche cunoştinţă de-a mea, mintea ne lipseşte.

În vară am fost în Madeira. Săpând după oameni importanţi din insulă şi discutând cu angajaţii de la biroul de turism local, am ajuns la povestea unui tip care a reformat complet turismul madeirean. Şi totul a început cu salvarea vechiului centru al oraşului Funchal.

Imaginaţi-vă un centru vechi, cu case părăsite. Moloz şi ziduri gata să cadă. Străzi distruse, totul cenuşiu, totul în pragul colapsului, fix cum era la noi. Primăria luase deja decizia de a dărâma ruşinea aia de care se împiedicau străinii veniţi în vizită cu cele mai luxoase vase de croazieră din lume. Mulţi localnici ziceau că aşa e mai bine, că oricum alea sunt nişte magherniţe infecte. Numai că, într-o bună zi, un tip care fusese jurnalist acreditat la Vatican şi care apoi lucrase în Sheraton-ul local, ocupă o casă la marginea oraşului vechi şi face în ea un restaurant. João Carlos Abreu este numele lui. Găteşte el însuşi pentru oaspeţi, le cântă, le dansează, le spune poezii, le face tablouri, le deschide ochii înspre clădirile frumoase pe care municipalitatea le-a marcat pentru demolare.

Locul se umple seară de seară, alături, cineva deschide un bar, peste stradă un altul a prins curaj să facă şi el un restaurant. Primăria spumegă, mai ales pentru că acel capăt de stradă devine atât de simpatic încât rezidenţii din Funchal nu mai sunt atât de siguri că totul trebuie dărâmat.

Într-o zi, printre magherniţe, João Carlos are o idee. Să picteze uşile caselor. Peisaje frumoase, personaje bizare, vise şi sfinţi încep să coloreze oraşul vechi. Vine lumea buluc, ca la urs, străzile se umplu de oameni, artiştii stau la coadă să primească o uşă de pictat. Primăria spumegă din nou, e ilegal ce fac oamenii ăştia, e o chestiune de timp până locul va fi distrus şi reconstruit.

El merge mai departe, scrie o carte despre strada pe care are restaurantul. Cu poveştile oamenilor ei. Câte un vecin strâmbă din nas: “n-ai zis de tata că e cel mai mare crai din cartier!” “Despre nevastă-mea de ce n-ai spus că e frumoasă?” Cartea are succes.

Cum Madeira nu-i România, iar autorităţile nu sunt proaste-n lanţ, Ministerul Turismului se prinde că centrul vechi a reînviat şi bine a făcut, aşa că  îl întreabă pe Abreu dacă nu vrea să se facă şef peste Oficiul de Turism din Madeira. El zice că da. Primăria dă înapoi, Abreu pictează tot, madeirenii îl adoră.

Înfloresc micile afaceri, străzile se repară, se bea poncha (rachiu de trestie cu suc de lămâie, miere şi portocală) cu tonele, se cântă şi se dansează pe străzi. Turiştii sunt înnebuniţi după culori, localnicii îşi petrec tot week-end-ul aici. N-a fost nevoie decât de nişte oameni talentaţi să repornească o zonă moartă.

L-am întâlnit pe domnul Abreu în biroul lui din Funchal. Pocneşte de energie, vorbeşte entuziast, îmi face capul calendar. Toate uşile sunt mâzgâlite de picii pe care îi adună zilnic aici şi-i învaţă artă. Îmi povesteşte amuzat că are voce de măgar şi că primii lui clienţi de la restaurant probabil că veneau să râdă de cântatul lui, mai mult decât să mănânce.

Îmi vorbeşte de Madeira ca despre o iubită.  Se gândeşte că orizontul albastru al Oceanului te face să visezi mult. Că o insulă te obligă să faci un fel de gimnastică a minţii în legătură cu lumea, să înţelegi din locul tău mic că lumea e mare. Începem o conversaţie vie despre călătorii, i-a plăcut mult în Tibet, a fost de curând. Plănuieşte o nouă expediţie, e curios ca un copil, vrea să vadă oameni şi să priceapă cultura lor, îi vâjâie prin cap o mie de lucruri în acelaşi timp, are puzderie de proiecte în derulare.

Se opreşte de-odată la cultură. A înfiinţat trei muzee cât a fost şef peste Oficiul de Turism şi sunt o afacere bună. Numai proştii cred că nu se fac bani din cultură, călătorul zilelor noastre caută să vadă cum trăiesc oamenii, ce au ei mai bun de arătat. Numai proştii cred că cine cumpără o cameră luxoasă într-un hotel vrea să iasă din ea şi să vadă mall-uri şi blocuri de sticlă şi beton. Îl trag cu conversaţia din nou, înspre centrul vechi, salvat cu nişte desene pe uşi. Arta repară sufletul locurilor şi al oamenilor, îmi explică, apoi ia dintr-un raft ultima carte de poezii pe care-a scris-o şi îmi dă un autograf :“Eşti frumoasă ca insula mea dragă.” Înţeleg ce compliment grozav mi-a făcut. João Carlos Abreu iubeşte Madeira aşa cum iubeşte viaţa, neobosit, la cei 78 de ani pe care tocmai i-a împlinit.

Notă: o variantă a acestui text a apărut în ediţia de septembrie a revistei Reader’s Digest (încă se găseşte de cumpărat). 

Prima poză e cu mine lângă uşa pictată care îl reprezintă pe João Carlos Abreu, în centrul vechi din Funchal.

L-am întâlnit pe domnul Abreu cu ocazia unui proiect realizat pentru TAP Portugal, compania care are cea mai convenabilă rută Bucureşti-Funchal (capitala Madeirei). Se zboară cu escală la Lisabona, iar timpul de tranzit este sub trei ore. Biletele le puteţi căuta aici.