După 12 ani de Uniune Europeană și 30 de ani de la ieșirea din izolaționismul impus de dictatura comunistă, România încă mai îndură același discurs fals, idiot, toxic, despre “investitorul străin” care face și drege pe spinarea tăbăcită a bietului popor român, portretizat de unii politicieni ca un fel de animal sub jug sau un copil sub tutela unor figuri de autoritate din afară. În vremuri de campanie, lucrurile deraiază complet și sunt scoase la înaintare toate miturile posibile și imposibile care ar putea să ne transforme într-un maidan pe care să joace alți estici, mai puternici decât noi, miuța. Stăm, la aceste alegeri, pe o bârnă subțire, cu un picior ridicat sus în aer. Echilibru fragil, pericol destul de mare să ne accidentăm grav.
Mitul “sărăciei”: cine are nevoie de străini să bage bani în țara lui, e sărac și devine și mai sărac, ăia bogați fac totul cu banii lor.
O sătănie care se cuplează cu niște sentimente de mândrie națională complet imbecile. Dacă ne uităm pe topurile țărilor în care e cel mai bine să investești și cele ale țărilor în care se investește cel mai mult în ultimul deceniu, o să vedem cel mai des superputeri economice, cum ar fi Singapore, SUA sau mai nou, Japonia. Dacă ele se coboară la banii altora și le văd beneficiile, România n-ar trebui să aibă niciun complex din acest punct de vedere.
Mitul “exploatării”: corporațiile vin și ne exploatează forța de muncă, ne țin cu salarii de mizerie, făcând profituri uriașe pe eforturile salariaților români.
Dincolo de delirurile electorale sau nu, datele statistice culese de Institutul Național de Statistică arată că salariul plătit de companiile străine în perioada 2006-2015 au crescut constant, ba chiar au fost tot constant peste media națională a salariilor, ba chiar și peste media salariilor din mediul privat cu capital românesc. Singurii plătiți mai bine decât oamenii din multinaționale, în România, sunt cei care lucrează, desigur, pe competență și valoare, la companiile de stat.
Mitul “furtul din averea poporului”: cel mai plicticos și păgubos dintre mituri, instituit post-decembrist, prin sloganul “noi nu ne vindem țara”.
Cu un profit de minus 27 de milioane de euro, minusul ăla fiind compensat din buzunarele cetățenilor români, noi deținem mândru compania Tarom. Austriecii, mai puțini suspicioși la banii altora, nu mai au Austrian Airlines, că pierdeau bani, așa că au vândut-o la nemții de la Lufthansa. Care nici ei nu mai au Lufthansa, pentru că e o companie scoasă pe bursă și cumpărată de entități private din întreaga lume. Pe bucățele. Austrian operează din Austria, deci produce niște bani și pentru Austria, Lufthansa din Germania, deci produce bani și pentru Germania. Una peste alta, preluările de companii românești de către entități multinaționale au adus, de cele mai multe ori, beneficii, prin opoziție cu falimentele de mare succes conduse de statul român în complicitate cu paiațele primei generații de capitaliști autohtoni. Succesele precum Renault, compania franceză care a impus pe piața internațională un brand românesc, Dacia, sunt binecunoscute.
Mitul “străinului invidios”: cel mai sprinten și mai cretin dintre ele, se altoiește perfect pe un public care stă prins în cercul vicios al sărăciei și lipsei de educație.
S-a spus chiar că Europa ne vrea răul pentru că satele și comunele noastre vor fi mai frumoase în câțiva ani decât cele ale străinilor. Inutil să vă povestesc, de pildă, cum e satul Giethoorn din Olanda și cum e frumosul și, de altfel, prosperul Dăbuleni din România sau orice sătuc francez, cât o fi el de amărât, prin comparație cu perlele noastre de turism rural. Nici nu vreau să trecem de aspect și să ajungem la indici de calitate ai vieții, că ne împotmolim de tot. În noroi. Totuși, în România există comune demne de invidie. Ciugudul din Alba, de pildă, care a profitat de Europa asta rea și degrabă pizmuitoare, i-a luat banii și a făcut drumuri adevărate, canalizare, iluminat din surse eco, a instalat internet și, mai ales, a atras investitorii să creeze locuri de muncă. Și se pare că în Ciugud coexistă întru prosperitate și nemții de la Pema Electrotehnic, și românii de la Transilvania Nuts.
Mitul “bețe în roate”: care ne explică veșnic cum străinii sunt de vină pentru orice eșec național.
Am fi ajuns departe, chiar și-n Schengen, dacă olandezii nu voiau să pună mâna pe portul Constanța și să-l închidă ca să nu le facă lor concurență. Lăsăm tonele de cocaină de pe malul poetic al Mării Negre, avionașele cu țigări de contrabandă și alte povești de frontieră, inclusiv cu scandaluri de corupție minunate, noi suntem perfecți, olandezii ne strică. Uniunea Europeană are în ADN interesul comercial, asta fără îndoială. E o piață unită, dar concurențială, unde trebuie să pui la bătaie ce ai mai bun, dar ce e mai bun nu e minusculul port Constanța prin comparație cu masivul port Rotterdam (ăsta din urmă are rulaj de mărfuri de 9 ori mai mare decât perla noastră maritimă). Dar piață concurențială nu e ceva rău. Piață concurențială înseamnă ceva care se dezvoltă, care se automotivează. De pildă, la finalul anilor ’90, industria IT din România avea câteva mii de angajați. Într-un deceniu, numărul lor a depășit suta de mii și crește în fiecare an, într-un mediu în care competitori sunt companii românești și străine, în proporții de respectiv 40%, cu 60%. Intrarea mamuților tehnologici în România a crescut competitivitatea în piață, a dilatat piața, a creat un mediu în care salariile au crescut constant și în care joburile disponibile sunt mai multe decât oameni care să le ocupe. România a dat primul unicorn (companie care a primit investiții de peste 1 miliard), iar industria de IT nu face numai profit, ci spală frumușel și brandul de țară.
Mitul “bani contra libertate”: în care Bruxelles-ul ne fură libertățile și drepturile în schimbul participării la bogata piață europeană, iar străinii ne spun ce să facem dacă depindem de banii lor.
Atât lupta cu multinaționalele din iarna vrajbei noastre cu ordonanța 13, cât și cea cu Uniunea Europeană cea abuzivă e dusă pe aceste tonuri: vreți să ne reduceți libertatea, vreți să ne răpiți drepturile. Numai că asta nu stă în picioare, democrațiile vestice sunt mult mai puțin fragile, iar UE a exportat la noi inclusiv democrație. În fapt, regimurile iliberale estice, apărute în ultimii ani, nu sunt, pe termen lung, producătoare de prosperitate. Un studiu realizat de Banca Mondială, arată că există o corelație strânsă pe termen lung între nivelul de democrație și cel de dezvoltare economică a unei țări, investitorii preferând un cadru legislativ stabil, reglat prin mecanisme democratice, unor mici despoți care-și urmăresc cu statornicie propriul interes.
Așadar, dacă n-aveți chef să mai trăiți într-o lume de legende și mituri întreținute de niște băieți care au inventat kilometrul de 800 de metri și niște fete care cred că Suceava e-n Hunedoara, mergeți la vot și votați pentru Europa, cu regulile ei stricte și dezvoltarea ei economică previzibilă.
Dacă vreți să citiți mai multe despre investițiile străine în România, intrați pe fic.ro.
Dacă vreți să aflați cât au crescut economiile estice după integrarea în Uniune, puteți vedea aici.
Articol sprijinit de Consiliul Investitorilor Străini în România.
…Forța Europei și a culturii sale […] constă în înclinația pentru critică și, mai ales, pentru autocritică […] Mintea europeană recunoaște că are limite, este sceptică, dubitativă, întrebătoare. Alte culturi nu au acest spirit critic […] Ele aruncă vina pentru orice e rău asupra altcuiva, asupra altor forțe (conspirații, agenți, stăpîniri străine de un soi sau altul). Ele consideră orice critică drept un atac răuvoitor, drept o discriminare. […] În loc să se autoanalizeze, ele gem de resentimente, complexe, invidii, ciude, manii.
Drept consecință manifestă o incapacitate structurală de a progresa din punct de vedere cultural și nici nu pot genera prin ele însele voința transformării și a evoluției. (Ryszard Kapuscinski, jurnalist)