România, sărmana, montana, crizata, Grădina Carpatină, şi-a făcut stand la Târgul de Turism de la Paris. N-o să vă zic că e penibil şi înfricoşător ce-am putut face, vedeţi singuri în splendoarea de poză (mulţumiri lui Răzvan Pascu, autorul ei). Dar vă îndemn, dincolo de conceptul vizual de largă respiraţie constând în schelete de metal şi printuri lipite în faţă, să vă adânciţi ochii în poză să vedeţi ce primitori arată românii din stand. Fiecare cu pe mama lui. Cu privirea ferită de public ori pierdută în abis întocmai ca un chelner dintr-o cârciumă proastă, antrenat să evite cu orice preţ chemarea vreunui client. Decât să te dai în stambă în acest fel, mai bine nu te dai în stambă deloc. Dacă n-ai haine de balul regelui, stai acasă, că nu-i bai, în zdrenţe nu te poţi duce, ştim asta încă de la Cenuşăreasa.
E drept, cu monstrul ăla urât de siglă turistică într-o lume în care siglele turistice sunt sofisticate şi creative şi frumoase, e greu să încropeşti ceva. Numai că, noi mergem din rău în mai rău. În martie, când a fost târgul de la Berlin, România a avut un stand sărac (mulţumiri oamenilor buni de la Lumea Mare pentru poze). Dar în el a fost ceva veselie, au cântat trupe, au zâmbit oameni. Uitându-mă la alte standuri, România mi s-a părut din ce în ce mai mult nu numai fata săracă, ci şi aia proastă şi lipsită de imaginaţie. La Thailanda o ardeau cu prinţese şi masaje. Peru coborâse oamenii Anzilor printre nemţi, Emiratele plimbau şoimi albi şi îndopau cu prăjituri vizitatorii. România cu A4 şi funcţionaru’. O fi asta despre sărăcie, oare?
Eu mă pricep cât de cât la decoruri. Am comandat câteva la viaţa mea, ştiu exact cât costă unul, din ce se fac, cum să fie funcţionale, care-s trendurile şi altele asemenea. Când a fost Berlinul, am vrut să scriu despre asta şi m-am pierdut în altele, dar n-am vrut să vorbesc eu aiurea şi i-am cerut părerea unuia dintre cei mai prolifici şi buni scenografi de televiziune (şi nu numai) din România, Andreea Rotaru.
Văzând pozele pe care le vedeţi şi voi, ea mi-a spus următoarele, confirmând că noi nu ne schimbăm nici de-al naibii, niciodată: “este uşor de observat că totul arată ieftin(“niciodată nu e buget destul” sau nu mai rămâne mare lucru şi pentru stand) şi are un design învechit. Se bazează exclusiv pe printuri a căror calitate e ok, dar execuţia, suportul lor se vede că e şubred, ieftin. De fel nu-mi place să critic, văd mereu şi părţile bune, dar acest stand îmi aminteşte de anii ’80 când tatăl meu lucra în comerţul exterior şi se ocupa de standurile Romaniei prin Orient şi exponatele erau asemănătoare.
Eu am lucrat cu statul român pentru o întreagă construcţie la Shanghai 2010, respectiv Pavilionul României şi ceea ce s-a construit până la final şi calitatea materialelor au lăsat de dorit, deoarece mereu se tăiau bugetele, chiar în timpul derulării contractului. Cred că ar trebui ca România să înceapă să facă standuri din secolul ăsta.”
Şi eu cred asta. Şi ce?
Later edit: Aici puteţi consulta caietul de sarcini al capodoperei pariziene. Standul e fix ca în descriere, pătrăţos, cu lumină deasupra şi modern ca Albania în anii ’70. În schimb, n-ai acces la licitaţie dacă nu ai mai făcut trei standuri similare înainte. Mi se pare normal!
