Neil are un magazin de artă budistă în centrul capitalei nepaleze, Kathmandu. Dinăuntru, mai ales seara, ţâşnesc afară culorile exuberante ale miniaturilor expuse. Din stradă înăuntru se văd valuri de oameni care curg înspre nu se ştie unde, nu se ştie de ce.

–        Eu sunt un simplu vânzător, nimic mai mult. Şi am întâlnit oameni din toată lumea fără să mă mişc din locul ăsta. E miraculos, spune Neil, în vreme ce mă pofteşte să stau jos.

Aşa e Thamel, cartierul turistic din Kathmandu, plin de oameni de peste tot. Parcă ar căuta ceva, nici ei nu ştiu prea bine ce. Unii sunt bătrâni şi răscolesc după tinereţea lor de hippioţi lăsată pe străzile astea în zbuciumaţii ani ‘60.  Alţii sunt tineri şi savurează spectacolul crud al arderii cadavrelor din templele hinduse, ori umblă după vreun guru excentric care şi-a lăsat părul să crească vreme de 50 de ani. Fără vârstă şi minte par cei care au traversat jumătate de lume pentru o bere ieftină şi o ţigară cu haşiş. Mai intră la socoteală temerarii care se pregătesc să cucerească Everestul. Plini de speranţă şi totodată de frică, asemenea oricărui om care îndrăzneşte prea mult. Neil i-a primit pe toţi în magazinul lui minuscul, unde vinde Buddha auriţi şi mandale făcute după modelul trasat de însuşi Dalai Lama.

–        Toţi oamenii îmi lasă ceva. Şi orice lasă ei e preţios.

Neil scoate o pictură dintr-un sertar.  Un elefant, o maimuţă, un iepure şi o pasăre se adăposteau sub un copac plin de fructe. În jur, orhideele Himalayei înfloriseră în sute de culori.

–        O pasăre avea în cioc o sămânţă pe care a scăpat-o. O maimuţă iscusită a îngropat-o în pământ fertil, un iepure agil a udat-o şi un elefant binevoitor a ocrotit-o. Cei patru prieteni au lucrat împreună şi răsplata lor a fost un copac plin de fructe care să sature toată pădurea. Pentru mine copacul e iluminarea, paradisul cum spuneţi voi.  La el nu poţi nicicum să ajungi singur.

Neil mi-a turnat nişte bere într-un pahar.

–        Ştiu că vouă, celor veniţi din Vest,  vă place berea. Eu nu beau, nu fumez, nu mănânc carne, trăiesc ca un călugăr. Vreau ca această viaţă să fie ultima înainte de iluminare. Doar că eu sunt pasărea şi degeaba am sămânţa dacă nu găsesc o maimuţă, un iepure şi un elefant care să mă ajute.

Am mulţumit pentru bere, am început să beau, mi-am aprins o ţigară. În Thamel noaptea era încă tânără. Pe un acoperiş din apropiere se cântă Beatles.  Vânzătorii de caşmir, mustăcioşi, veniţi din Pakistan, agăţau clienţi ispitindu-i cu şaluri şi caftane viu colorate. Dealerii de droguri, alunecoşi, îşi arătau pe de-ascuns marfa în colţurile întunecoase ale străzilor. Vacarmul de afară intra în magazinul lui Neil, fără ca, totuşi, să alunge în vreun fel liniştea.

–        Cred că te pot ajuta să te laşi de fumat.

Am tresărit  trezită din basmul cu cei patru prieteni.

–        Nişte mătănii o să îţi fie de ajutor. Aşa, mâinile tale vor fi ocupate.

–        Ai dreptate, Neil, am să-mi cumpăr nişte mătănii, i-am spus din politeţe.

–        Nu, o să iţi fac cadou eu unele. Aşa, poate, dacă te vei lăsa de fumat, o să devii unul dintre prietenii mei din padure. Ţi le voi da mâine.

La 7 dimineaţa am primit un telefon de la recepţie. Neil mă aştepta jos cu o pereche de mătănii lungi, de sticlă. M-a îmbrăţişat şi mi-a urat succes.  Acasă am pus mătăniile în dulap şi nu le-am atins niciodată. Dar când deschideam dulapul îmi aminteam de Neal, stând de dimineaţă în faţa hotelului, cu mătăniile în mână şi de povestea celor patru prieteni din pădure. O dată, de două ori, de o sută de ori. Într-o zi m-am lăsat de fumat şi în ziua aceea m-am gândit că sunt o maimuţă, un iepure sau un elefant sub un copac frumos, încărcat cu fructe, în mijlocul orhideelor care tocmai au înflorit.

Poveste scrisă în Reader’s Digest în 2011.