Când politicienii noştri bălăresc despre turism, cuvântul sustenabil zburdă prin toate frazele lor. Sigur, n-au nici o idee cum se face turismul sustenabil şi ce este el, altminteri ar şti că singurul loc din ţară unde se practică aşa ceva cu succes este Sibiul. Iar ei n-au cel mai mic merit, ci nişte cetăţeni englezi, nemţi, italieni şi români (or mai fi şi de alte etnii) care au mişcat lucrurile într-o oarecare direcţie luminoasă în vreo 15 ani de muncă.

Mălâncrav este satul din poveşti. Sus pe deal s-au cocoţat un conac şi o grădină, populate odată de membrii bogatei şi influentei familii Apafi, care-au dat şi principi ai Transilvaniei. Acum e o clădire cochetă, restaurată impecabil, folosită ca hotel. Au şi plantaţie de meri, soiuri autohtone, din care se face suc bio.

Mai jos e o biserică evanghelică numai din secolul 14, cu fresce din aceeaşi perioadă, incredibil de bine păstrate. Poţi să ghiceşti în ele personaje care au populat odată zona, cavaleri şi domniţe în straie de acum 700 de ani, care joacă rolurile sfinţilor.

Satul e aliniat frumos, ca la saşi, poartă mare lângă poartă mare, casele-s vopsite în culori deschise, copiii bat mingea în stradă, oamenii îşi iubesc grădinile şi ogoarele.

Nu e păşunism şi poezie, pentru că în spatele şurelor refăcute şi a gardurilor întreţinute, sunt banii făcuţi din turism sustenabil. Concret, Mihai Eminescu Trust (fundaţia legată frecvent de numele prinţului Charles şi care a restaurat Viscri de la cap la coadă) a început să restaureze casele săseşti, după toate regulile şi exigenţele unei refaceri.

De la cheia uriaşă cu care deschizi poarta, până la ştergarul atârnat pe perete, de la cufărul în care pui lenjeria până la treptele pe care urci în case, toate sunt ca pe vremuri, aşa cum erau şi-n momentul construcţiei acestor locuinţe.

Numai că o renovarea unor case într-un sat nu înseamnă absolut nimic în termeni turistici. Peste asta, MET a explicat localnicilor că trebuie să zâmbeşti, să ai grijă de oaspete, să ţii locul curat şi satul liniştit. Şi nici măcar asta nu ajunge. Turistul trebuie să mănânce pâine din cuptorul tău sau al vecinei, ouă de la găini de ogradă, gem de vişine din livadă şi alte asemenea lucruri care nu se găsesc la Mega Image. Nu e haute cuisine, dar mâncarea trebuie să fie parte dintr-un concept, n-o să dai turistului homari în şură. Dar cu cazare, mâncare, personal bun, tot nu faci neapărat bani. Aşa că MET a promovat satul în străinătate. A deschis cu pompă conacul Apafi, a adus englezi să le arate minunea, a cărat presă pe-acolo, a făcut lobby. Prinţul Charles s-a plimbat sprijinit într-un băţ şi a fost difuzat la televiziunile britanice la ore de maximă audienţă. Din 2007 business-ul merge şi camerele din sat costă în jur de 35-40 de euro, iar cele de la conac 60 de euro de persoană (cel mai mic preţ). Dar turism sustenabil înseamnă să vinzi scump lucruri bune, nu să vinzi pe nimic.

Scump şi bun şi la Copşa Mare. Câteva case din sat au fost cumpărate de Paolo şi Giovanna Bassetti, doi italieni, care le-au renovat, aranjat, dotat cu băi contemporane şi cosmetice foarte bune şi au deschis un business turistic. Mai ieftin de 120 de euro pe noapte, două persoane, nu dau, dar liniştea, frumuseţea, bunul gust, ospitalitatea autentică trebuie să coste. Toţi cei care lucrează în casele turistice sunt localnici.

Toţi furnizorii de mâncare sunt vecinii lor, prin urmare, o bună parte din bani rămân în satul săsesc aşezat chiar lângă mai vestitul Biertan.

Satul Hosman are altă poveste turistică. Sustenabilă, cum altfel, făcută de neamţul Jochen şi soţia. Omul a aterizat în România plin de vise şi idealuri, a cumpărat moara satului şi s-a pus pe făcut pâine.

Şi dintr-o pâine bio într-alta, a început să facă evenimente cultural-culinare, cool şi trendy şi cum mai vreţi să le spuneţi, la care să vină oameni din toată ţara. Povestea se numeşte Transilvanian Brunch (a pocit în mod intenţionat numele în engleză) şi se ţine sâmbăta, lunar, de fiecare dată în alt loc. Jochen alege un sat, se duce şi pune la cale povestea cu oamenii de acolo, se gătesc numai lucruri tradiţionale, numai în bucătăriile ţăranilor, se mai şi cântă, se spune o poezie, se socializează, se bea un pahar de vin. Plata e 40 de lei de persoană şi persoanele au fost şi în număr de sute, de-au muncit gospodinele la zacuscă zile în şir. Intrarea la eveniment e 40 de lei şi încă îl mai puteţi prinde pe cel din 28 septembrie. Că neamţul e deştept m-am prins, dar e şi bun pentru că aduce sute de oameni în nişte sate fermecătoare de care însă nu ştie mai nimeni şi aşa le promovează în cel mai eficient mod cu putinţă.

Partea bună e că vrednicia e contagioasă şi tot mai mulţi oameni din zonă văd cum îi merge bine vecinului şi fac şi ei. Partea proastă e că turismul e o industrie a naibii de dificilă şi toţi cei care vor să-l facă (varianta sustenabilă) trebuie să aibă bani, energie, ştiinţă şi tone de răbdare. Să hrăneşti o comunitate întreagă din câteva locuri de cazare, oricât de scumpe ar fi ele, nu e foarte uşor.

O să închei cu subiectul săptămânii, Roşia Montană. S-a plimbat obsesiv ideea că acolo se poate face turism. Eu nu spun că nu se poate. Dar pot spune, mai ales după călătoria la Sibiu, că se poate face de acum în 30 de ani, cu investiţii mari, cu campanii şi metodă, nu cu porcelile pe care le fac autorităţile locale pe bani europeni. Să vinzi o cameră cu 30-40 de lei pe noapte în casa unui ţăran (cazul fericit) nu înseamnă că ai şi profit din asta. Să ai un munte frumos, nu înseamnă că oamenii or să-l şi urce. Să ai galerii de mină de pe vremea romanilor, fie ele şi-n patrimoniul UNESCO, nu te face competitiv, vă invit să daţi cu un ochi pe pagina UNESCO să vedeţi cam care e concurenţa la monumente.

Am călătorit la Sibiu la invitaţia lui Tudor Popa, în proiectul Tag the Flag al AIOS organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Parteneri: Future Capital, Ibis Hotel, Ambient, Reky Travel, Asociaţia Produs în Sibiu, Casa de Cultura a Studentilor Sibiu, CNM Astra, Eco Sport Team, Judith Bistro, Cafe Wien