Pentru că foarte rar consum violenţă audivizuală, aştept filmele lui Tarantino înfrigurată. Sunt ca femeile alea care nu mănâncă dulciuri un an de zile şi după aia la un Crăciun, un Paşte, o aniversare bagă în ele tot tortul, un kil de ciocolată şi un pachet de zahăr. Îl iubesc pe Tarantino, pe an ce trece din ce în ce mai tare, m-am îndrăgostit de el definitiv la Kill Bill vol I, film la care am rămas cu popcornul nemâncat, într-o transă semi-şoc, semi-plăcere, fredonând în cap dulceaţa de melodie Bang, Bang, cântată sfios de Nancy Sinatra.

Tarantino e în principiu despre tronseală animalică, ritm, sânge şi vitalitate, nerv. Filmele lui sunt toate coloană sonoră şi imagine cărnoasă, plină. Binele şi răul sunt două chestii pe care psihopaţii nu le pricep, deci nici Tarantino, nici personajele lui. Dacă răul pluteşte deasupra lor sau binele pluteşte deasupra lor, pogorât dintr-o lume a ideilor pe pământ, atunci, firavă, se iveşte în scenariu câte o povestioară cu morală. În rest, să vedem cum se moare în stil mare, tovarăşi.

Django însă, e altfel. Django dintre toţi, atunci când se răzbună n-o face de dragul răzbunării, atât de dragă lui Tarantino. Django când se răzbună zguduie din temelii răul absolut. Merge cu crima până la capăt pentru că numai aşa stârpeşte satana. Când termină cu măcelul, îşi pupă iubita, întocmai ca marii eroi salvatori şi civilizatori şi pleacă să fondeze o lume nouă, mai bună.

Povestea e aşa. Un psihopat de vânător de criminali, neamţ de etnie, îl ia pe Django sclavul şi-l învaţă meserie. Django e deştept şi luminos şi devine un criminal foarte eficient şi ataşat misiunii sale de a omorî albi pe bani. Django o iubeşte pe Broomhilda, soţia lui, care e pe o plantaţie numită Candyland. Broomhilda e o Brunhilde din Inelul Nibelungilor pocită la nume ca să încapă şi o mătură (broom) în el. Când Django, acest Siegfried, merge să o salveze pe iubita lui cosmică, cu ajutorul neamţului, se izbesc de Leo di Caprio, chiar el, în rol de stăpân de sclavi, un tip în care se strânsese tot puroiul lumii. După ce îţi pierzi speranţa şi vezi schingiuire după schingiuire, Django învinge, binele învinge, din rău nu mai rămâne decât o groapă.

Pe o scară a răului absolut, cel mai stricat personaj din film e un negru bătrân, Stephen, care îl conduce în rele şi-l încurajează în ticăloşie pe stăpânul de sclavi jucat de Di Caprio. Stephen e rău pentru că e lucid, pentru că îi place să îi chinuie pe ceilalţi, pentru că i-ar fi uşor să fie bun. Vine la rând Calvin Candie (Leo di Caprio), un dement care pune sclavii să se bată între ei până la moarte. Restul răilor sunt schematici, indivizi mai mult animale decât oameni, pe care Tarantino îi filmează bizar, ca să obţină nişte imagini care mie mi-au amintit de Mâncătorii de cartofi ai lui Van Gogh. De partea binelui defilează Django, care cu toată cruzimea cu care acţionează, are ceva luminos, pozitiv, despre viitor în el.

Construirea poveştii pe scheletul legendelor germanice mi-a adus puţin aminte de folosirea Odiseei de către fraţii Coen în O Brother, Where Art Thou, tot la mişto, tot aberant, tot mai suprarealist decât suprarealismul poveştii originale.

Django Unchained nu e un film despre rasism şi sclavie, cât e un film despre dominaţi şi dominatori, privilegii nemeritate, exploatarea omului de către om, chiar aşa cum sună, marxist. E un fel de dă-i prostului putere, că se va face şi ticălos.

P.S. Actorii sunt magistrali, fără cusur, imaginea e incredibilă, muzica un delir şi replica anului e: “Gentlemen, you had my curiosity… but now you have my attention.”