Capitolul 1- “Mama, ce e nimfomana?”
Acest capitol se întâmplă la coada la bilete la Nymphomaniac 1. O doamnă vuittonată corespunzător, cu un plod de circa 12 ani atârnat de lănţicul de aur al genţii blochează ghişeul cinci de la Mall Vitan.
– Vreau bilete de la 8.
– La “Lupul de pe Wall Street” nu mai avem, dar mai sunt la “Nimfomana”, zice dulce casieriţa.
– Păi şi cum e “Nimfomana”?
Tăcere încurcată, domnişoara care vinde bilete n-a apucat să vadă filmul. Se uită fix în monitor.
– E comedie? vine întrebarea mamei de puber.
– Nu, ăsta-i dramă, tranşează vânzătoarea.
– Două bilete!
Nu i-am văzut pe cei doi în sală, nu m-am uitat după ei, dar dacă au ajuns acolo, la filmul de la ora 8, au aflat:
1. ce e aia o nimfomană
2. că e bine să înţelegi măcar titlul filmului la care îţi duci copilul.
Capitolul 2- Era reducerilor
Miercurea, Orange dă bilete ieftine la cinema abonaţilor lui şi mai cu seamă studenţilor. Pe cât de înduioşătoare e treaba asta, pe atât de ciudat se manifestă ea atunci când studentul român îşi ia soarta în mâini şi merge la filmele lui Lars von Trier. Să numim personajele generic, “fetele de la Spiru Haret”. Sunt în număr de cinci, şi-au pregătit rezerve uriaşe de floricele şi cola. Ajung în sală după începerea filmului hohotind copilăreşte. La primele imagini stau cuminţi şi nedumerite. În 15 minute, telefoanele lor mobile bâzâie de la mesajele pe care le dau şi primesc pe Facebook. La prima scenă serioasă de sex pufnesc în râs. Mănâncă necivilizat, cu mult zgomot, poate nervoase de la conţinutul de pe ecran care nu merge aşa de bine cu pop-cornul. Totuşi, au stomacul tare. La prima scenă hardcore, de sado-maso, fălcile lor mestecă mai abitir ca oricând. Nu se lasă descurajate de vederea unor organe sexuale masculine care se unduiesc uriaşe pe ecran. Mănâncă. Sorb cola. Mănâncă. Fiecare discuţie dintre personajele principale, fie ea despre Dumnezeu, mântuire, pedeapsă, auto-receptare, discriminare, corectitudine politică, feminism, le smulge nişte reacţii de râs isteric, întocmai ca un calup umoristic cu Puiu Călinescu ori similar. La un moment dat, după ce se declară cu voce tare scârbite de sfârcurile protagonistei, citez: “ca ugerele unei vaci care naşte”, încep ca la fiecare scenă, cu sex au ba, să o apostrofeze: “nu-i mai ajunge!”, “bate-o, bă, dar poate-i place”, “asta iar şi-o pune”. Sunt tinere şi frumuşele, au feţe delicate, sunt îmbrăcate îngrijit. Mă întreb dacă sunt tefere la minte şi-mi dau seama că sunt doar victimele nevinovate ale reducerilor de preţ care au inundat lumea.
Capitolul 3- “V-a plăcut, ai?”
Pe rândul al doilea, doi tipi semibeţi, îmbrăcaţi murdar, care probabil au fentat atenţia rupătorilor de bilete, s-au uitat cu multă seriozitate la film. Au şuşotit discret din când în când, aplecându-se unul către celălalt. La final, s-au ridicat în picioare şi pe generic au avut această conversaţie.
– Dacă-ţi f#* eu un pumn în bot din poziţia aia, îţi dă borşul pe nas.
– Da, frate, aia când a călcat-o în picioare, nici dacă era bărbat…
Păreau sincer preocupaţi de înşelăciunea regizorului referitoare la intensitatea rănilor fizice pe care le produce pumnul. Apoi au dat o tură prin sală să vadă dacă n-a rămas bere de la cineva. Afară, în răcoarea nopţii de ianuarie, s-au legat de primele două fete pe care le-au văzut.
– V-a plăcut, ai?
Fetele s-au retras speriate şi norocul lor că una dintre cele două sălbăticiuni a descoperit că şi-a uitat mănuşile în sală şi s-a încăierat aproape fizic cu un bodyguard obraznic care încerca să închidă uşa mall-ului.
Capitolul 4- Fiecare trib cu şeful lui
Stă pe rândul al şaselea. La margine. Are cămaşă albă, călcată, palton şi pantofi scumpi. Stă prăvălit în fotoliul de la cinematograf întocmai cum stă prăvălit în scaunul de piele de la birou atunci când îşi umileşte cu poftă secretara. Să-i spunem “biznizmenu'”. E civilizat în primele minute, dar când observă că nu are nimeni iniţiativă, se simte dator să spargă gheaţa, să îi facă pe oameni să îşi exprime liber adevăratele trăiri. Rarele momente din film la care se cere un râset, sunt sărbătorite de el plenar, cu o explozie de veselie. Află toată sala că asexualitatea ascetului doldora de cultură Seligman e tot una cu aia din “Virgin la 40 de ani”, adică o comicărie. I se alătură un trib mixt de fete şi băieţi care hohotesc întocmai unui cor în jurul unui solist de operă. Atunci când Joe (Charlotte Gainsbourg) se aşează în genunchi în faţa propriului bebeluş, “biznizmenu” vede în asta posibilitatea unei scene sexuale. În momentul tensionat în care acelaşi copil e aproape de a-şi pierde viaţa, pufneşte scârbit şi, pentru un moment, cred că va începe să huiduie, va opri proiecţia şi ne va trimite la culcare acasă. Emană atâta forţă încât atunci când se vorbeşte despre pedofilie în film, într-o scenă cumplit de dramatică şi torturantă pentru audienţă, reuşeşte nu numai să se prăpădească el însuşi de râs, dar să îi convingă şi pe cei din tribul lui să o facă. După aproape trei ore petrecute cu ochii în ecran, iese pe replica:
– Ăsta a fost film?
Capitolul 5- Marketing&sex, totul e numai despre asta
Dacă a ajuns şi Gigel de la cultură să peroreze despre Lars von Trier, ei bine, acest film a avut cât marketing ar trebui să aibă orice film de artă. Prin urmare a atras public. Prin urmare, sala a fost plină. Un el şi o ea, îmbrăcaţi în treninguri, cu geci în culori ţipătoare, au fost opriţi de cerberul de la intrare.
– N-ai voie cu cola de-afară, pune-o-n coş! (n-aveau faţă de dumneavoastră pentru individul necivilizat angajat de cinema)
– Cum s-o arunc, că-i nedeschisă? a spus cu amărăciune el-ul care-şi adusese iubita la un film despre care s-a discutat şi la Antena 3 şi la Pro Tv.
Au ieşit cuminţei şi au băut pe rând din doza de cola, apoi au intrat nesiguri, mai nesiguri decât erau deja, în distinsul multiplex care nu suportă cola cumpărată de-afară. (Fie vorba între noi, eu aveam o sticlă de apă în geantă şi m-am simţit vinovată că n-am scos-o demonstrativ, aşa, din solidaritate.) În sală, s-au pus pe două scaune de la margine, au fost tăcuţi şi civilizaţi, nemişcaţi. Au stat cu gecile pe ei şi s-au uitat până la capăt la ceva care probabil era pentru ei un mambo jambo intelectual combinat cu scene de sex explicite. Şi violente. Şi scabroase. Şi au plecat în tăcere, puţini trişti, cu ruşinea de-a fi descoperit într-o sală de cinema unde n-ai voie să bei cola de-afară, cum e lumea asta de fapt.
Capitolul 6- Stăpânirea de sine
Tineri, hipsteri, fumători. La ţigara de după. De după film. Zâmbitori. El către ea:
– Bine, băi, dar chiar nu putea şi ea (adică Joe, nimfomana) să se stăpânească puţin?
Ea către el:
– Băi, nu ştiu.
Capitolul 7- Sinceritatea
Când aveam vreo 19 de ani, am fost la Bulandra, la “Regele Lear”. A fost o montare atât de imbecilă, încât la pauză (a durat patru ore), jumătate de sală era goală. Eu n-am plecat că îmi era milă şi ruşine de Victor Rebengiuc, un actor pe care nu-l cunosc personal, dar îl plac foarte tare. La 20 de ani, la invitaţia unei companii din România, am tras o durere de cap de trei ore cu “O scrisoare pierdută” la Naţional. N-am plecat pentru că am presupus că aş jigni oamenii care m-au invitat. La 21 de ani am ieşit prima oară dintr-o sală de teatru şi cam tot atunci şi de la cinema. Nu pot să nu recunosc că Lars von Trier a fost un molestator de care victimele s-au îndrăgostit pesemne, de n-au părăsit locul crimei. Dintr-o sală aproape plină de oameni care o luaseră razna şi se comportau aiurea în raport cu ceea ce priveau, numai trei indivizi s-au dus în treaba lor: un băiat la primul pumn luat în faţă de Joe, o gaşcă de tineri la explicarea tehnicii sexuale “raţa tăcută” şi un cuplu de vârstă medie la secvenţa cu un pedofil dat în fapt.
Capitolul 8- Arta contemporană
Acum câţiva ani, la Tate Modern, într-o sală mică era o expoziţie a unui grup feminist de artiste. Doi puşti americani au intrat şi au început să râdă isteric şi să comenteze, citind sloganurile de pe pereţi care cereau drepturi egale pentru femei. S-au potolit singuri când au observat cu stupoare că în jurul lor sunt numai femei care se uită, cum altfel, ca sloganurile alea, ameninţător la ei. S-au cărat cu repeziciune şi noi, într-o gaşcă formată spontan, am pufnit în râs. Dacă vedeam în linişte, singură, expoziţia aia, n-avea nici o noimă. Mulţumesc sălii, aşadar, pentru nepreţuita experienţă de vizionare. O să mă mai duc să văd filmul şi atunci când se va mai potoli pofta publicului pentru el. Nu de alta, dar “Nimfomana”, supraexpusă cum e, cere puţină intimitate.
P.S. Vă implor să nu îmi spuneţi de-alea cu “de ce te-ai dus la mall la cinema” pentru că mie îmi place să văd filme în săli cu sunet şi imagine bună, fără mucegai, cu temperatură normală şi cu scaune confortabile.

Pingback: Nimfomana, Homo Manelicus și dronele | Comanescu.ro
Pingback: Film: Nymphomaniac: Volume I » iogen, cu accent pe i
Pingback: Nymph()maniac: sunt filme care n-au nevoie de cronică | Comanescu.ro