“Străin” în România

Dacă mă întreabă un străin ce bere românească să bea, o să-i zic că un Ursus. Aici s-ar putea să mă înșel și să merg după celebritatea brandului, că nu mă pricep la bere. Dacă o să mă întrebe ce vin românesc să bea, o să îi recomand splendida Smerenie a Cramei Oprișor la bătălie cu soiul nostru cel mai gustos autohton, feteasca neagră din sticlele pe care scrie Hyperion. Sigur, Ursusul clujean, cu brunul carpatin drept simbol, e, de fapt, produs de o companie japoneză. Smerenie e din strugurii plantați pe dealurile Olteniei și făcut de români neaoși, dar producătorul e neamț. Hyperion a al Halewood-ului, mare business de alcool din Marea Britanie.

Aici se vor despărți cititorii, în minte și-n simțire. Unii vor flutura ia, râul, ramul, deplângând soarta României deținută de străini, alții or să-și vadă de Smerenia lor în absolută liniște și pace.
Una peste alta, ca să mai atenuez din durerea națională, țin să precizez că Peroni, italieneasca cu tradiție, are aceeași proprietari japonezi ca Ursus, iar Peter Kwok, un miliardar din Hong Kong, născut în Vietnamul colonialiștilor francezi, a cumpărat șapte domenii de top din Bordeaux, unde face vin franțuzesc, foarte bun și-l exportă în Asia.
Nu-i nicio problemă în poveștile astea. Dacă ne place că noi călătorim pe hartă tot mai departe și cu tot mai multă dezinvoltură, simțindu-ne din ce în ce mai confortabil cultural și uman, oriunde am merge, atunci trebuie să ne asumăm o lume globalizată, în care interesele, inclusiv economice, sunt comune.
Trăim, în România ultimilor ani, niște vremuri bizare, în care s-a repus în circulație, sub noi forme, celebra “Noi nu ne vindem țara” a neocomuniștilor post-revoluționari mânați în lupta împotriva dezvoltării României de Ion Iliescu. Bizareria vine din faptul că România de astăzi e parte din Uniunea Europeană, adică stă frumos la cea mai bogată masă a lumii, la cea mai civilizată masă a lumii, la cea mai frumos aranjată masă a lumii. României i se permite să mănânce de la această masă, să aducă propria ei mâncare, să aibă invitați, să se simtă bine. Ideea de a urî comesenii care fac masa să fie mai mare și mai bogată e, bineînțeles, o uriașă stupizenie. Ideea de a scuipa în mâncare, de a nu mânca, de a reproșa că friptura e fără sare și pâinea cu coaja prea tare, invocând o masă legendară, de-a strămoșilor tăi, cu standardele ei, e, la fel, un refuz păgubos al realității. Adevărul e că fără colaborare, fără entități transnaționale cu know-how și forță de inovare e greu să vorbim de progres.
1,3 milioane de oameni din România lucrează în companii străine. Adică un sfert din totalul angajaților. Un alt sfert lucrează la stat.
Salariul mediu în companiile străine era, în 2017, de 3100 de lei. Peste media națională.
90% din investițiile străine în România vin din UE.
43% din banii investițiilor străine se duc în industrie.
Există o corelație între cantitatea de investiții străine și standardul de viață al locuitorilor din regiunile respective.
Consiliul Investitorilor Străini, care are 130 de membri – companii, are multiple grafice pe site-ul lui, lămuritoare pentru ce înseamnă “străinii” în România.
Și o anecdotă de final. Primul meu job a fost la stat. Mă deranjau multe lucruri acolo, dar nimic nu era mai cumplit decât starea jalnică a toaletelor. Al doilea meu job a fost la o mică companie de origine spaniolă. Mi-am dat seama de saltul profesional pe care l-am făcut atunci când am văzut săpunul de la baie și curățenia. Al treilea job a fost la o afacere autohtonă care era media dintre primele două. De la al patrulea încolo, numai în privat, a început și România să arate niște civilizație în mediul profesional. O fi fost contaminare? O fi fost iluminare? După 15 ani, m-am întors episodic în instituția de stat. Cum credeți că arătau toaletele?
Share this...

2 Comments

  1. anca

    dap, cel mai dificil de suportat lucru la o institutie publica este toaleta. Mai ales daca ai avut in trecut posibilitatea sa lucrezi in locuri in care era dezinfectant pentru capacul de toaleta inclus la “standard”.

Trackbacks for this post

  1. mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 149)

Leave a Comment