Îl știu pe Gheorghe din ’98, toamna. L-am văzut de zeci de ori dând interviuri ziariștilor și de sute de ori luând interviuri altora. Îi știu pe de rost numărul. Cele mai bune interviuri le dădea celor mai nepregătiți întrebători, pentru că, de fapt, Gheorghe își ia singur interviu, cel din fața lui ajunge să joace un rol în piesa pe care el o inventează. I-am pus și eu, acum, întrebări, ca un jurnalist oarecare. Ne-am jucat de-a articolul meu, l-am auzit cum intră în mood-ul de dat răspunsuri, cum vocea îi coboară și-i crește ca la radio. Am și înregistrat totul, ca dramaturgia să fie fără cusur. Aș putea să scot vreo două pagini de titluri senzaționale din tot ce mi-a spus. A ăăăă care moderator TV ia șpăgi de 15 mii de euro!, Bărbații români n-au nici un proiect, femeile au anexită!, Broscoii au mâncat știucile!, Românii sunt cei mai șmecheri europeni, Sunt sărac pentru că am făcut prea multe case, Exclusiv! Cine i-a furat banii lui Vântu. Dar nu asta-i cel mai interesant la Gheorghe, ci felul lui incredibil de a cădea de foarte sus și de a urca înapoi de foarte jos. Neîncetat, de ani de zile.
1999, mai
Nașterea unui superstar
Mai e o lună până la concertul Metallica. Toate bulevardele mari sunt blocate, în oraș e papa Ioan Paul al II-lea. O mână de oameni, inclusiv din elita media, o să îl vadă pe Sfântul Părinte de aproape, într-o audiență generală. Sunt în casa lui Andrei Gheorghe, trei camere, cu chirie, lângă Foișor. Soția lui din vremea aia îi calcă costumul Hugo Boss. El se joacă cu un telefon cu clapetă. Ca-n Matrix. Pac, clapeta iese, pac, clapeta își revine. Își alege ochelarii de soare, ca-n James Bond. Între Matrix și James Bond bagă un discurs despre putere. Între clapetă și ochelari vorbește ritmat, ca un hip-hopper bine antrenat despre o campanie la Tuborg. Gheorghe urcă vertiginos pe scara influenței PRO. Din băiatul de la Constanța, care a venit să facă o emisiune de noapte la Pro FM, a ajuns la Sârbu în birou. “Când intram la Sârbu îmi aprindeam o țigară și îl întrebam dacă are ceva de băut. Sârbu ura băutura și fumatul”, zice acum.
În apartamentul lui Gheorghe de lângă Foișor, seara, era expoziție vie de comandanți Pro Tv. Aveam 19 ani și nu mai văzusem în viața mea oameni de felul ăsta. Case, mașini, laptopuri, telefoane, accesorii, haine, obsesia că ești cel mai puternic, că învârți România din butonul televizorului. Paranoia, multă paranoia. Între cele două canapele cu oaspeți, Gheorghe își făcea numărul și ăștia, cei mai mulți capete de carton, tăceau și ascultau. Râdeau. În aer era energie cât să trimiți pe lună o rachetă. Se năștea un superstar.
2001, decembrie
Regele s-a plictist
Fetița lui Andrei căznește un pian într-un salon superb decorat, dintr-un apartament de pe Dacia. Pe perete, deasupra șemineului, e o tapiserie englezească, veche, care se asortează cu mașina din fața blocului, un Chrysler stacojiu. Bradul de Crăciun e gigantic și împodobit numai cu îngeri și funde albe. O insuportabilă perfecțiune apasă încăperea. Gheorghe vine acasă. E deja director la PRO, a făcut deja PRO FM-ul ăla bărbătesc, alert, la care se dă muzică românească. Bea Lagavulin, single malt-ul single malt-urilor, tolănit pe canapeaua care se potrivește la culoare cu băutura. Aruncă una cum că O-Zone o să rupă afară (profeția se împlinește), vorbim de cărți și de marketing. Gheorghe știe radio și marketing. Gheorghe are idei, una pe minut. L-ai pornit, nu-l mai poți opri. Se-nvârte banda, deja monoton.
“De ce n-ai rămas la Sârbu?” îl întreb acum. “pentru că nu mai credeam în niciun proiect. Era o abjecție. Eu vedeam nopțile alea pierdute de-a-m-boulea la ședințe de board, unde un bărbat mustăcios înjura de pizda mă-tii femeile. Chestiile astea îți rămân.”
2003, august
Gurul de la Intact
Cine pleacă din PRO nu se mai întoarce în PRO. Cine pleacă din PRO cade de pe Himalaya în Groapa Marianelor. Cine pleacă din PRO e blestemat să nu mai aibă succes. Numai un sinucigaș pleacă din PRO.
Asta e atmosfera în care Gheorghe pleacă din PRO și se trezește într-un lift insalubru din clădirea INAV de pe Ficusului. De trustul Intact, al lui Voiculescu sau al Voiculeștilor, îl leagă un contract de un milion de euro. “Le-ai luat milionul?” întreb. Râde. “L-am luat? Tu știi, mi-ai văzut facturile.” Holurile sunt comuniste, băile amărâte, birourile au tâmplărie de fier. Șuieră vântul. Pe Gheorghe îl enervează asta. Stau în birou cu el și îi pun pe repeat Chicks on Speed. O zi, o săptămână, o lună. Când încetez, îmi mulțumește. Se preumblă mulți oameni pe la el. Bagă frica în ei. Desenează campanii, pornește o emisiune TV, una la radio, lansează muzicieni, primește ziariști, afaceriști, onegiști. Noaptea se termină pe la 3, dimineața începe pe la 8. Încasează facturile, devine bogat. Muncește ca un miner și e căpcăunul de serviciu. Bagă-n sperieți lumea bună din Intact, Intactul îl respinge. Bagă-n sperieți publicul pe post. Publicul îl iubește.
“Care-i faza asta cu personajul detestabil pe care ți-l creai?” vreau să îmi confirme. “Când am început să am succes, la Constanța, făceam niște reportaje depre MISA, Bivolaru. M-a surprins relația între guru și stăpân, între Bivolaru și Ceaușescu. Și mi-am dat seama, că, atunci, la radio, mai trebuia să lucrez puțin să fiu guru. Și-atunci am inserat conștient în ieșirile mele măgării, ticăloșii, trădări, cretinisme. You cannot love me, I am unlovable. Nu am vrut să devin guru cu nici un preț.”
2003, noiembrie
Numărul unu și numărul doi
Trăgeam de invitați cu arcanul să vină la Gheorghe, la emisiunea de seară. Aveam,
de obicei, un mix de nebuni, curajoși, cinstiți. Și aspiranți. Ăia care ar făcut orice să se remarce. Emil Boc, relativ obscur, politician, vine la emisiune. Un moment de neatenție
și cade de pe platforma transparentă, îngustă. Are noroc. Avem noroc. Scenograful economisise la materiale la sânge, jos e un carton presat, nu e lemn. Capul lui Boc ajunge pe moale, nu se sparge. Oprescu se uita la TV și ambulanța de la Municipal vine imediat. Boc nu depune plângere, noi ne folosim toată îndemânarea de relații publice să-l facem un erou, să oprim tabloidele să se înece de râs în fața căzăturii. Între timp, Antena 1 încetase să mai fie, pentru Gheorghe, marele proiect. “Am vrut să o fac PRO TV, să fie numărul unu, dar ei își doreau să fie numărul doi.” A urmat o agonie dementă, în care Gheorghe n-a dat un centimetru înapoi. Turbase. Nu îl mai interesau banii, spunea NU încontinuu.
“De ce tot cazi, pleci, renunți la o situație bună?” îl iscodesc. “În armată săream gardul. De fiecare dată când săream gardul știam că o să fiu prins, dar asta nu mă oprea să sar gardul din nou și din nou.”
Pe Gheorghe Antena 1 îl ura. Direct. El era deprimat și pentru prima oară, mizantrop. Coborâse într-o groapă. Venise vara lui 2004 și număram zilele până când se va încheia coșmarul și vom scăpa unii de alții și cu toții de contract.
În vara aceea, Andrei a dispărut cu totul. A pierdut totul. S-a lepădat de tot. “De fiecare dată când te duci în fundul gropii îți trăiești criza de-adevăratelea. Te cureți. Sau mori. Mori că te umilește Sârbu, mori pentru că lucrezi cu hoțul cutare, mori că se poartă nevasta nașpa cu tine. Mori.”
2004, octombrie
Realitatea și paranoia
Într-un birou fără geamuri, din Casa Presei, de la Realitatea TV, Andrei Gheorghe îi predă teoria vedetei Melaniei Medeleanu. Fata râde și aprobă, el încearcă să o facă să-și imagineze cum electrizează mulțimi. Ea povestește plină de candoare cum a pornit de la un post de muzică. De la el știu și eu chestia aia că trebuie să te crezi mare, ca să fii mare. Că ăștia care apar la televizor trebuie să aibă ceva paranoia în ei ca să ajungă din vedetuțe vedete. Bine, așa, cât să nu te lovească damblaua. “La Hollywood, când faci un rol de retardat
iei Oscarul, but never go full retard because you’ll never get out of him”, zice acum Andrei, dar nu se referă la oameni faimoși, ci la hoți. Cu Vântu juca poker. Și încercase să-l facă
să finanțeze cel mai dement festival de artă contemporană din Europa, un fel de bienală venețiană în târgul Bucureștilor. Acum îi făcea trust de presă, avea emisiune din nou, idei, hiperactivitate, bani și proiect. Și?
Urmează, inevitabil, căderea. “Vântu, ca și Sârbu, ca și Patriciu, ca și ceilalți, nu pot dacă nu fură. Ei vin din vremea mea, a vechilor. Dacă luam un video cu 20 de mii, îl dădeam a doua zi cu 40 de mii. Ăsta e mindsetul cu care rămâi.” Dar Gheorghe nu fură. Cade. Se pune în groapă și așteaptă.
2010, ianuarie
Finanțele
Gheorghe schimbă gașca. Prin casa lui din Băneasa se preumblă feluriți oameni, printre care și Vlădescu, care pune mâna pe ministerul de finanțe și-l aburește să vină consilier. E un plan măreț la mijloc, de putere și bine și adevăr, își amintește Gheorghe: Vlădescu îl momește cu faptul că o să poată să reformeze instituțiile media care țin de stat (TVR, Radio, Agerpress). Instituții care se pot reforma cu bugetul în mână, iar bugetul e la Finanțe, unde e Gheorghe.
E prima oară când se pune în aceeași oală cu politicienii. Lucrase cu mafioți, egolatri, bogați, nu cu politicieni. În câteva luni se cară de la minister. Rămâne cu niște solide cunoștințe, inutile pentru el, despre cum merg comisioanele de la marile companii înspre buzunarele aleșilor. “Vlădescu a fost fair. Mi-a zis că e o jigodie.” Apoi, Andrei face o poezioară la temă: “Toți fut./PSD-ul se fute îmbrăcat și gemând, așa, î î î, î î î î./PNL-ul pune reșouri, cafea, trag baldachine/PDL-ul fute așa: pac-pac, pac-pac, pac-pac./Iar UDMR- ul, cum se cheamă chestia aia când ies copii cu codă de porc? A, incest!”
Gheorghe e iar în subteran. Scoate capul din când în când, bea vin în bucătăria lui și își petrece mult timp în sauna de la ultimul etaj.
2015, martie
Înapoi la origini
Gheorghe e la interviul cu mine. “Ce reproșez eu tuturor bărbaților din țara asta: s-au închinat numai la furt și la bani. N-au avut nici un proiect, totul a fost bani și minciună. Și femeilor că fac anexită. Anexita e ca să le refuze bărbaților plăcerea și s-o dea în văicăreală. Aoleu, ce ne mai facem, hai să mai facem o casă și colțurile gurii se împing, uite-așa, în jos. În jos.” În rest, Gheorghe urcă. E vedeta matinalului la PRO FM, locul gloriei lui celei mai mari și celei mai curate. N-are decât radio și public, ca la începuturile începutului.
“Te-ai vedea cu Zoltan Teszari?” Patronul de acum al PRO FM. “Da, m-aș vedea. De ce să spui nu, care-i logica să refuzi o acțiune?”
Articol scris acum trei ani pentru Șapte Seri.
Foto: Matei Buță
