Locul meu preferat din toată lumea asta e în Turcia. Mardin se numește, un oraș crescut ca un mușuroi de culoarea șofranului în imensele câmpii ale vechii Mesopotamii. Acolo am fost cea mai fericită din câte îmi aduc aminte că am fost fericită călătorind, prin mănăstiri siriace de-ale poetului Efrem Sirul, prin moscheile cu curțile pline de copii, prin necropole antice și sate unde puștii înalță zmeie peticite spre un cer albastru și perfect liniștit, prin bazarele în care bătrânii meșteșugari fac șei pentru măgăruși și papuci de lemn pentru mersul la moschee. Acum cinci ani, acolo, lumea tot complicată era. Kurzii, majoritari în regiune, erau păziți de numeroase garnizoane militare.

Irakul de Nord, foarte aproape de Mardin, era încă nesigur. Siriacii și armenii îi erau guvernului turc ca o piatră în pantof. Dar era pace, lumea aceea veche, unde pretutindeni primeai în semn de bun venit un pahar de ceai roșu și-o bucată de pâine caldă, trăia în legea ei, după legea ei. Era pace. De atunci până acum, ordinea acestei lumi a explodat. Conflictul sirian și politica de la Ankara au umplut zona de jihadiști. Refugiații s-au așezat în praful câmpiilor, oameni ai nimănui, pe care Erdogan îi tranzacționează în Europa de Vest numai când îi convine tranzacția. Cerul nu mai are liniște, dar are avioane de luptă. Unul sigur era rusesc, spune povestea. Problema kurdă și-a găsit soluția de la Ankara cu bombe și mitraliere, asta după ce Erdogan și-a asigurat voturile lor cu ajutoare sociale generoase.

La Mardin nu mai pot merge și mă simt jefuită de dreptul meu de a vedea cel mai frumos loc din lume.

În 2005 am ajuns prima dată la Istanbul și de-atunci am fost de mai mult de 15 ori și tot timpul mă simt ca și cum nu l-aș fi mai văzut niciodată pentru că e un oraș dintr-ăla care ți se înfige în suflet, dar ți se șterge din minte ca să îl poți vedea din nou și din nou și din nou și să te tot miri. Atunci Erdogan nu era subiect de discuție, băutura era ieftină, punkerii din Taksim își făceau de lucru pe lângă cluburile din beciuri otomane. Și nici măcar în 2010 nu se vorbea de-atâta politică în Turcia, Istanbulul își vedea de petrecerile de week-end de pe Bosfor, de fotbal și de afaceri, e drept că mai vedeai câte o femeie cu basma pe cap, chiar una tânără și frumoasă, dar cine se ia de la o basma până la urmă. Dar basmalele s-au înmulțit și amicii turci au început să râdă de prostul ăla care crede că o să conducă Istanbulul de la Ankara cu discursuri islamiste și cu liberalizarea basmalelor.

Adică, trebuie să fii prost, ziceau apăsat să vrei să controlezi așa monstrul ăsta de oraș cu 18 milioane de suflete în care banii se fac repede și sunt mulți. Și-apoi râsul n-a mai fost râs, au venit protestele din Taksim și pumnul în gura presei și Siria și ISIS la graniță și peste graniță și „prostul” de islamist s-a mutat într-un palat de aur, de nici sultanii, cu fala lor cu tot, n-au avut. Ataturk a rămas agățat de pereții buticurilor din bazaruri, de cei ai caselor și chiar prin clădirile oficiale, timp în care duhul lui s-a stins încet, încet, dar e greu să-l dai jos de tot și o poză n-a încurcat niciodată pe nimeni prea tare.

În mai, anul ăsta, am fost ultima oară în Antalya. Am lucrat în trecut cu multe agenții și hoteluri turcești de la Mediterană și-am văzut cum au ridicat un imperiu turistic într-un deceniu, cu determinare și știință, cu bani și viteză, cu o mașinărie de marketing dublată de servicii întotdeauna mai bune decât prețul pe care îl plăteai. Nu e destinația mea preferată, dar Antalya e încă best deal pe piața de vacanțe de vară, cu hotelurile ei cât un oraș mic de provincie din România și cu munții de mâncare de la all inclusive, cu piscinele ei gigant și cu sutele de mii de oameni care muncesc în această industrie ca să-i mulțumească pe turiști și când zic să-i mulțumească chiar la asta mă refer.

În mai, joaca lui Erdogan cu Putin costase industria miliarde de dolari și disponibilizase 100 de mii de oameni. Atmosfera era „gloomy” printre oamenii din turism, deși ei sunt veșnic veseli că asta-i meseria, pentru că e greu să înțelegi cum un om dintr-un palat de aur din Ankara poate cu o declarație să-ți golească hotelurile tale, care și ele-s toate numai aur și să-ți înghită ca un căpcăun tot soarele taman vara, când tu din asta trăiești. „Erdogan n-o să mai câștige alegerile”, am auzit asta obsesiv acolo, ca o mantră repetată să atragă realitatea, deși toată lumea știe că Istanbulul și coasta mediteraneeană nu înseamnă Turcia, că băieții care fac turism de nivel mondial nu-s la fel de mulți ca țăranii din podiș, că industriașii de la Izmir n-au nimic în comun cu culegătorii de ceai de la Marea Neagră.

Aseară armata, garantul democrației turcești de la Ataturk încoace, a încercat să îi ia jucăriile lui Erdogan. Unii amici turci spun că a fost doar o scenetă pusă la cale de președinte ca să își umfle mușchii definitiv. Lumea occidentală, aia civilizată, a remarcat, just, că Erdogan a fost ales democratic, dar a uitat ce-a făcut Erdogan după alegerile democratice. Victor Ponta s-a remarcat din nou pe Facebook cu un trollaj excepțional, Doamne ajută să nu fie chiar așa ticălos cum se dă. Criza a ținut o noapte și-a lovit din nou fix în acea Turcie pe care eu o iubesc. Vorbeam săptămâna trecută la RFI cu Teo Tiță despre securitate și călătorii și a zis o chestie foarte adevărată, „ne pierdem privilegiile cu care ne-am obișnuit”, privilegiile alea de a merge unde te taie capul și de-a simți că lumea e a ta. Cu fiecare băiat care conduce dintr-un palat de aur, cu fiecare președinte imbecil și impotent pe care-l alege poporul într-o țară occidentală, cu fiecare partid de lunatici care ajunge la putere, lumea devine mai nesigură și mai înspăimântătoare, iar noi ne pierdem privilegiile și începem să mestecăm și să regurgităm frică. Poate e momentul să luptăm puțin pentru privilegiile astea, în Turcia, în Anglia, Franța sau România. Poate e momentul să nu mai râdem la terase despre cât de imbecili sunt politicienii și să ne implicăm în salvarea acelei lumi în care nouă ne e comod să trăim. Poate e momentul să încercăm să înțelegem de ce nu ne mai înțelegem unii pe alții și unii cu alții. Poate e momentul să mișcăm ceva ca lumea să rămână deschisă pentru noi.

P.S. Am primit întrebări dacă e sigură Turcia de la oameni care au excursii cumpărate în Antalya. Nu sunt acolo ca să înțeleg exact ce și cum, dar știu că charterele n-au fost afectate sau modificate, că Antalya este un fel de „stat în stat”, că dispunerea ei geografică o face ușor de apărat și greu de atacat, că hotelierii au investit sume imense în securitatea resorturilor, că au nu numai personal care se ocupă de asta, dar și sisteme de supraveghere și monitorizare excelente și asta nu începând de ieri, ci de acum 10 ani, când, sincer, mi se păreau OZN-uri inutile. Pe de altă parte, puciul e o problemă internă și nu o să ia cu asalt nimeni hoteluri cu români și ruși. Nu știu ce-ar trebui să facă alții, eu, personal, n-aș avea nicio tresărire să merg în Antalya vara asta.