Generația anti-prostie

Flag_of_Afghanistan_(1880–1901).svgÎntotdeauna am crezut că devii adult încet, încet, în ani, că tinerețea, cu tot ce are ea mai bun și mai cumplit, trece încet, ca toamna de anul ăsta, insuportabilă, amăgitoare, cu zilele ei calde și pline de soare. Dar nu e așa, de fapt, te trezești într-o dimineață și nu mai ești tu, cel pe care l-ai culcat cu o seară înainte, cu toate visele lui confuze și starea lui de plutire și umorul ba alb, ba negru, nu mai ești tu, cu dozele tale de inconștiență și cu naivitatea uneori căutată, întreținută, dorită. Te trezești altul, într-un morman de dărâmături, în ruinele tinereții tale, încercând disperat să pui lucrurile în ordine, ca și cum numai ordinea ar avea sens.

Ne-am trezit cu toții, dincolo de vârstă, sâmbătă dimineață, într-un insuportabil haos. Insuportabil pentru că i-am creat toate condițiile să existe. Am stat și ne-am uitat la toți acești proști siniștri care ne mănâncă aerul de respirat și-am tăcut. Sau am râs. Sau am spus milos: “e prost, săracu, ce să-i faci?”. Funcționari tâmpiți, guvernanți idioți, miniștri cu IQ de găină, parlamentari stupizi, primari cu două clase, lideri de partide cu minți straniu de goale. Pe toți, i-am lăsat să zburde prin țara asta ca și cum țara asta ar fi a lor. Și pentru că sunt proști, insuportabil de proști, tot ce-au emanat ei vreodată sunt prostii. Unele inofensive, care smulg zâmbete, dar altele, criminale. Prostia niciodată nu trebuie subestimată în efectele ei posibile. Iar parteneriatul public-privat la prostie e, în țara asta, fără cusur.

Ne-am supus, atâția ani, unei clase de corupți din ce în ce mai imbecili. Am acceptat legi făcute de boi, regulamente confuze care favorizează hoții, făcute de dobitoace, am înghițit un nivel al dezbaterii politice mult sub ce-ar putea produce două țațe care se ceartă pe o găină. Am asistat veseli câtă vreme niște tâmpiți și-au lăsat amprentele pe sistemul de învățământ și cel de sănătate, pe felul în care au crescut orașele noastre, pe modul în care întreaga lume ne este organizată.

Prostia lor monumentală și dezgustătoare a început să ne atingă și pe noi. În loc să ne folosim creierul ca să născocim vreun lucru epocal, ni-l folosim ca să supraviețuim în țara pilelor și relațiilor. În loc să creștem afaceri din care să ne hrănim copiii, ne chinuim cu șpăgarii care umplu până la refulare latrinele de instituții publice. În loc să ne trecem timpul dezmierdându-ne copiii, pierdem ore pe zi în traficul unui oraș administrat de tembeli. Prostia lor ne costă bani și timp și viață. Prostia lor ne fură energie vitală și ne reduce potențialul. Prostia lor imensă ne bagă în groapă.

Sigur, până acum și eu am fost convinsă că pot să ocolesc aceste mormane de incompetență care constituie sistemul mafiot numit în România stat. Vezi că manualul copilului e scris de un debil? Nicio problemă, îi plătești un curs privat sau pui mâna și-l înveți tu. Afli că o cunoștință e bolnavă de cancer și statul român n-are bani să-i salveze viața? Pui mână de la mână cu oameni de-un fel cu tine și strângi bani. Copiii vecinilor tăi, în capitala europeană a lui 2015 numită București, se culcă flămânzi? Nicio problemă, le cumperi mâncare de la butic, în vreme ce scroafa de primar îngrășată peste măsură de șpăgi face paranghelii prin parcuri întru adularea veșnică a bogatului său trup. Câinii vagabonzi au nevoie de-un adăpost? Te dai de ceasul morții și le faci rost de unul. Statul român, încet, încet, a devenit inutil.

Mai mult, cu atâta imbecilitate ne-au tâmpit de cap și pe noi. Ne-au făcut să credem că lumea oamenilor e un loc în care ăl mai tare, ca la maimuțe, capătă cele mai multe banane. Că ăl mai șmecher e ăl mai bun. Că șpaga e singura soluție, că descurcăreala e de bază, că “las’ că merge” e legea, că umilința în fața lor, a tonților supremi, e viață normală.

Vineri seara, Adrian Rugină, un om de 38 de ani, a ieșit teafăr din Colectiv. Și în loc să pupe pământul că a scăpat din iad, s-a întors să ajute oamenii dinăuntru. A murit. La fel și Claudiu Petre. Cei care au avut privilegiul să le fie prieteni, știau probabil asta despre ei: că sunt niște oameni cu care nu ți-e frică să împarți viața sau moartea. Dar Adrian Rugină era cetățean de rând, nu era, de pildă, ministru. Acum, imaginați-vă ce-ar fi făcut un ministru de-a nostru pus în situația lui Adrian Rugină. Așa-i că v-am făcut să zâmbiți? E util exercițiul ăsta, dar mai util ar fi să ne imaginăm ce-ar fi făcut Rugină dacă era ministru sau funcționar al statului sau plătit din banii noștri. Pentru că lumea pe care trebuie să ne-o imaginăm, să o proiectăm în mintea noastră și să o facem realitate, trebuie să fie una după posibilitățile noastre mentale, nu cele ale proștilor.

Nu vreau decât ca proștii să dispară. Dar ei n-or să dispară dacă închidem ochii și spunem “puf”. Ei o să dispară dacă o să-i facem să dispară. Prin proteste, vot, acțiune, lucruri concrete. Or să se ducă pe pustii dacă le vom face viața un calvar, așa cum ne-au făcut-o ei nouă. Dacă o să asigurăm o neliniște permanentă și vioaie care să curețe tonele de prostie care ne înconjoară.

În Coreea de Sud, în anii ’80, generația celor născuți în ’60 a schimbat țara. Proteste peste proteste și o luptă neobosită au făcut din Coreea zilelor noastre o țară din viitor. Au adus democrația și suveranitatea într-un stat totalitar și abuziv. Erau oameni crescuți într-o relativă prosperitate care au încetat să se mai gândească la propriul pântece și-au pus mână de la mână să-și facă țara mai bună. În anii ’90 au fost numiți generația 386. De la procesorul Intel cu numele ăsta, cel mai bun, cel mai rapid, cel mai deștept la acea oră. Și nouă ne trebuie urgent o astfel de generație, generația anti-prostie. Numai ea ar mai putea salva România.

Share this...

Trackbacks for this post

  1. Nefirescul noastru de zi cu zi | Bianca's Stories

Leave a Comment