O declarație de dragoste

IMG_1885“— În copilărie am mers cu fraţii mei la bunicii noştri din partea mamei. Noaptea, fraţii mei s-au furişat afară din casă, iar eu m-am luat după ei. Ieşiseră la vânătoare de vrăbii, împreună cu un văr mai mare. Atunci am aflat că vrăbiile trăiesc în acoperişurile de paie ale caselor. Şi acum îmi mai amintesc cum tremurau păsărelele când unul din fraţii mei îndrepta lanterna spre ele. Erau acolo cu sutele. Fraţii mei prindeau cu amândouă mâinile vrăbiuţele care tremurau în lumina lanternei. Unul dintre ei ţinea în mâini cinci păsări odată. Iar ele stăteau nemişcate în strânsoare. Nouă nu ne mai ajungeau mâinile. Frate-meu a scos din paiele acoperişului un pui de vrabie şi mi l-a dat mie, spunându-mi să-l ţin bine. În întuneric, puiul era aşa de speriat, încât nici măcar n-a încercat să dea din aripi, ci s-a ghemuit în pumnul meu. Era cald şi pufos. Îmi era teamă să nu-l scap, aşa că l-am băgat în buzunar. Mi-am băgat mâna în buzunar şi mângâiam puiul ghemuit acolo. Îmi plăcea nespus să-i ating penele şi să-i simt căldura corpului. Cred că era pentru prima dată când mângâiam o fiinţă atât de mică. Aveam senzaţia că în micul meu buzunar palpita toată viaţa. Că aveam toată lumea în el. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar îmi amintesc foarte clar cât de fericit eram. Dragostea mea pentru tine e la fel de profundă ca fericirea de atunci. CA FERICIREA DE ATUNCI. (…)

— Fraţii mei încă erau ocupaţi cu prinsul vrăbiilor, când vărul nostru mi-a cerut puiul. Nu voiam să i-l dau, dar am scos totuşi din buzunar puiul care se zbătea, căci voiam să-l mai văd o dată. Era atât e mic! Nu cred că ştia să zboare. Văru-meu mi l-a smuls din mână şi a plecat cu el. N-ar fi trebuit să-l scot din buzunar. Când s-a întors verişorul meu după câtva timp, toate păsările erau scrum. Li se vedeau oasele ieşind prin piele. N-aveam cum să-mi dau seama care era pasărea care fusese caldă în buzunarul meu cu doar câteva minute mai înainte. M-am uitat la păsările cu penele arse şi pielea carbonizată şi am izbucnit în plâns. I-am cerut verişorului să-mi dea pasărea înapoi, dar era prea târziu. Am insistat să-mi dea pasărea înapoi şi cred că l-am enervat, căci a luat-o pe cea mai mică dintre păsări şi mi-a aruncat-o în faţă zicând „Ia-ţi-o!“. Când am luat în palmă trupşorul carbonizat al puiului de vrabie, am simţit că lumea se năruie. Pasărea aceea caldă şi pufoasă era acum rece. Atunci am ţinut pentru prima dată în mâini un trup mort. Dragostea mea pentru tine e la fel de profundă ca tristeţea de atunci. CA TRISTEŢEA DE ATUNCI. (…)

— Odată, mi-am revăzut foştii colegi din liceu pentru prima dată după ce am venit la Seul. Era în martie, dar ningea foarte tare. Ne-am întâlnit vreo şapte sau opt inşi în faţa şcolii unuia dintre noi şi am început să batem tot oraşul, mutându-ne dintr-un loc în altul fără să ne putem lua la revedere până în zori. Era deja noaptea târziu când am ajuns la Piaţa Namdaemun. Un vânzător ambulant avea înşirate pe tarabă vrăbiuţe prăjite. Tremurând de frig am pus laolaltă toţi banii pe care îi aveam ca să mai luăm un rând de băut şi o gustare, când cineva a sugerat să luăm vrăbii prăjite. Toţi s-au entuziasmat. Eu eram singurul din grup care nu mai mâncase niciodată aşa ceva. Mă uitam tulburat la păsările prăjite în timp ce ei începuseră să îşi dea cu părerea ba că trebuie date cu ulei de susan, ba că trebuie doar sărate, ba că trebuie neapărat fripte pe jar. Cât priveşte metoda de prindere, unul spunea că cel mai bine e să fie prinse cu plasa, altul să fie împuşcate, ba unul chiar spunea că dacă înmoi orez în alcool e suficient să aştepţi până se îmbată păsările şi adorm, şi apoi le aduni cu uşurinţă. Parcă toată lumea se împărţea doar în oameni care au mâncat vrăbii şi oameni care n-au mâncat. Între timp au fost aduse vrăbiile date cu ulei de susan şi prăjite pe grătar. Erau curăţate de pene, eviscerate şi turtite, dar capetele erau lăsate întregi. Mi se părea extrem de ciudat. Toţi au înşfăcat câte o vrabie şi au început să mănânce. Vrabia mea avea capul crăpat. Mă uitam la ea fără să schiţez vreun gest, aşa că băieţii au început să mă zorească: „Hai, mănâncă şi tu. Unu, doi, trei şi!“ Când au văzut că nu mâncam, au început reproşurile – „Ce-i asta? Faci pe filozoful?“ – şi atmosfera a devenit bizară. Toţi ochii băieţilor care mestecau vrăbiuţe s-au întors spre mine şi parcă îmi spuneau „Hai să vedem cât rezişti“. În noaptea aceea cu ninsoare, în vacarmul pieţei, am luat în mâini vrăbiuţa cu capul crăpat. Nu ştiu ce m-a împins să o fac. Doar puteam să mă eschivez. Am muşcat o dată şi i-am spart capul cu măselele. Sunetul craniului de pasăre care mi sespărgea în gură mi-a răsunat ca un ecou în urechi. Dragostea mea pentru tine e la fel de profundă ca disperarea de atunci. CA DISPERAREA DE ATUNCI.” Kyung-sook Shin, Voi fi acolo. Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în ultimul an.

 

Share this...

Leave a Comment