Mi-a fost groază când am rămas gravidă de un singur lucru: spitalul românesc. Eram anxioasă zdravăn, mai trânteam chiar și câte un mic atac de panică cu gândul la ce va urma, având în cap experiența nașterii fiicei mele de acum 10 ani. Atunci, foarte tânără fiind, m-am plimbat din somitate în somitate medicală și-am eșuat în una dintre cele mai mizerabile maternități din România, vestita Giulești. Cum sora mea era și ea însărcinată, mi-a recomandat o doamnă doctor tânără de la Filantropia. “Te face să te simți în siguranță”, mi-a zis ea și am crezut-o pe jumătate, mi-am făcut curaj și m-am dus. Totul mergea incredibil de bine. Atenție, explicații, trimiteri la analize în limite normale, fără liste fanteziste de investigații inutile de făcut la privat, niciodată, fără nici cea mai mică aluzie ori presiune de a da vreun plic. Cu toate astea, în cap la mine era în continuare bine plantată ideea că voi naște la privat, că asta e singura opțiune normală în țara asta. Apoi, am făcut prima morfologie fetală, tot la Filantropia, tot cu o doamnă doctor, tot tânără. Pe lângă faptul că secția de investigații arăta impecabil, medicul era, nu zic vorbe mari, ireproșabil. Uman și profesional. Începea să se întâmple ceva foarte razna: mă duceam la spital cu plăcere. Dar în capul meu, în continuare, era că trebuie să nasc la o maternitate privată, că numai asta e soluția. Spre trimestrul al treilea de sarcină a început să mă chinuie un gând: ce au făcut cei doi medici de la Filantropia ca eu să nu le dau nicio șansă? De ce, noi, clasa de mijloc, pentru că avem niște bani ceva mai mulți, părăsim sistemul medical de stat de câte ori se poate și hulim de pe margine? De ce așteptăm ca spitalele de stat să devină temple ireproșabile ale vindecării câtă vreme noi nu interacționăm cu ele decât în situațiile în care nu avem de ales? De ce marii nerușinați Ponta și Băsescu s-au dus pentru operații triviale în străinătate, arătând clar că nu dau doi bani pe medicii români, nu-i așa, niște incapabili șpăgari și putrezi până în măduva oaselor? Sigur, întrebările astea n-au un răspuns, dar reforma pe care o visăm n-o să ne-o facă politicienii și să ne-o depună la picioarele noastre în chip de ofrandă. Reforma o să o facă cei care au treabă cu sistemul medical și aici nu vorbesc numai de medici, ci și de pacienți. Iar pacienții care ar putea apăsa pe capul puterii să facă ceva nu sunt pensionarii săraci ai României și neajutorații, ci clasa de mijloc urbană, care are mijloacele și forța să se implice.

Până la urmă am decis să nasc la Filantropia. S-a întâmplat într-o noapte, când medicul meu era de gardă. Dacă nu era de gardă, sunt sigură că ar fi venit de acasă. Era plin de tineri spitalul. Am intrat pe ușa lui râzând și-am continuat așa până când Efrem a venit pe lume. Cred că atunci m-am oprit puțin din râs să plâng de fericire. Am simțit că medicii, asistentele, moașele, participă toți la sărbătoarea mea. Ce am cerut în avans (epidurală și prezența soțului meu în sală) s-a respectat. Mi-am ținut copilul în brațe imediat după naștere, ba chiar o infirmieră a tras o ședință foto foarte reușită cu mobilul meu pe care mi l-a înșfăcat expert chiar la momentul oportun. Tatăl a tăiat cordonul ombilical (ne-am întrebat de ce se face asta și altă explicație decât că așa e tradiția în filmele americane nu ne-a venit). Așadar, n-am regretat că am fost clienții sistemului de stat. Nu numai pentru că au fost toate bune, dar mai ales pentru că mi-am făcut datoria.

Veți spune: ce e aia datorie? Nu e mai importantă decât sănătatea ta și confortul tău. Dacă e așa, însă, să încetăm a le mai spune medicilor “să-și facă datoria” de pe culoarele clinicilor private sau din fața televizorului. Nicicând, nimic nu s-a schimbat fără o relație bună între prestator și beneficiar.

Revenind la experiența mea, orice așteptări sumbre am avut, ele au fost contrazise. Și la final i-am admirat pe toți cei care au fost în spitalul ăla pentru mine. Pentru că știu că eu n-aș fi în stare să fac nimic din ce fac ei. Pentru că, mie, ca și celor mai mulți dintre voi, ne place să fim bine plătiți, să muncim în locuri fără sânge și vomă și altele, să mai putem greși în ceea ce facem (a greși e omenește, nu-i așa?), să putem ieși la o beție în Centrul Vechi fără să ne sune un pacient în travaliu la 3 dimineața. Ne place să avem program la serviciu (zi-i unui medic care a tras o tură de 30 de ore că tu ai stat până la ora 9 seara la birou), să plecăm la Roma într-un week-end prelungit când ne tună, nu când n-avem gravide în luna a noua sub observație, să ne bem cafeaua cu colegii și apoi să recuperăm munca stând o oră mai mult la birou etc etc. Și ne place și ca la spital să fim tratați ca oamenii, așa cum ne place și la cafenea să fim tratați ca oamenii. Dar dacă la cafenea plătim prețul corect al cafelei, la spital plătim cât a calculat Nicolaescu cu Bănicioiu și alți înțelepți ai nației. Și se dovedește, din haosul spitalelor românești, că ei au calculat greșit și că noi trebuie să venim cu bani de-acasă ca sistemul să funcționeze.

Și pentru că am ajuns la bani. Mă deranjează plicul de mor. Mi se pare groaznic pentru mine, dar mai groaznic mi se pare pentru cel care-l primește. Cum ar fi ca eu, după ce prestez o muncă titanică pe 1500 de lei, să primesc un plic de la client cu cât poate/vrea el să îmi răsplătească munca? Cred că n-aș mai rămâne teafără la cap și cred sincer, că acest continuu exercițiu al umilinței, m-ar face să fiu un monstru. Dar plicul acela necondiționat (ăla condiționat e caz penal și nu e nimic de discutat, pacientul trebuie să denunțe, iar medicul trebuie să facă pușcărie și punct), pe care adesea îl lăsăm la medici, știm foarte bine că menține în viață spitalele. Numai că viața asta e chinuită rău. Pentru bizonii de la putere care se operează în afară și-și șterg copiii de muci numai în clinici private, plicul meu în buzunarul medicului e soluția ideală. Medicii își permit să meargă la serviciu și nu cer nimic Guvernului, iar pacienții sunt, de bine, de rău, tratați cu costuri foarte mici pentru stat. Soluția va veni nu din refuzul nostru de a da plicuri, ci din refuzul nostru de a-i mai lăsa pe blambecii ăștia de guvernanți să subfinanțeze sănătatea, să ne mintă că sănătatea e ieftină, să îi doară în cot. Acum, medicii s-au mobilizat și vor să iasă în stradă. E un grup de Facebook care i-a adunat virtual. Ei sunt probabil, în jur de 40 de mii în toată țara. Mai puțini decât oamenii care au fost la concertul Robbie Williams, deci n-au nici o șansă să adune o mulțime impresionantă care să îi deranjeze în vreun fel pe conducătorii noștri. Dar noi, pacienții, suntem spre 20 de milioane și locul nostru, în caz de proteste, va fi fix în stradă, lângă medici.

Mai fac două mențiuni foarte importante, ca prevenție la posibile comentarii. N-o mai pot auzi pe-aia cu “de ce să le cresc eu salariile unor șpăgari care-s putrezi de bogați?” Ăia sunt o minoritate, “elita”, și nu reprezintă în niciun fel medicul normal din România. Apoi, n-o mai suport nici pe aia cu “suntem o țară săracă, de ce să aibă ei salarii mai mari?” că nu discutăm de capra vecinului aici, ci de sănătatea proprie, de cea a copiilor noștri și părinților noștri. Dacă cineva vrea să se joace cu ea, îi urez succes și mult noroc.

La final, vreau să mulțumesc și public medicului Corina Mâț care a asistat la naștere și mi-a urmărit sarcina, medicului Simona Duță care mi-a făcut ecografiile trimestriale și Ramonei Cristescu, anestezista. Nu doar că le sunt recunoscătoare, dar mi-au rămas așa, dragi, omenește. Aș mulțumi și mai departe cu nume și prenume, doar că nu le-am reținut, ceea ce nu face munca asistentelor, infirmierelor, moașelor etc, mai puțin importantă pentru mine.