Masca oboselii și ce le datorăm celorlați

10923264_10153141355634359_891366348490094094_nCând eram mică, luam 10 la școală, cântam la pian, scriam poezii și luam premii, învățam rusă și franceză, făceam dansuri, recitam poezii la Cântarea României, mă duceam la olimpiade, mă jucam pe stradă cu vecinii, fugeam în pădure, citeam cărți de oameni mari și câteodată de copii (numai de mari dimensiuni) și tot felul de chestii de-astea, pe care, dacă le pui pe hârtie, par să formeze o listă lungă de copil surmenat. Chiar mama zicea despre mine că sunt “leneșuță”, nu chiar leneșă pentru că i se părea că aș putea, totuși, face mai multe. Ea n-avea nici o problemă, eu aveam una, că eram excesivă în orice mă interesa, destul de rapidă în ceea ce făceam, așa că nu se vedea nici o clipă efortul, sudoarea, munca grea.

Mi-am dat seama, adult fiind de-abia, că oamenii, atunci când spun “n-am timp” sau “nu mai pot” înțeleg prin asta că nu vreau să fac una sau alta, pentru că am un mod foarte păcătos de-a mă manifesta, moștenit încă din copilărie, acel mod care o făcea pe mama să-mi zică că sunt “leneșuță”. Pentru că fac ce fac cu drag, avânt și plăcere, pare întotdeauna că lucrurile se fac singure, pe lângă mine, iar eu doar mă uit perfect odihnită și plină de energie înspre ele. Pe lângă asta, m-am zbătut constant să-mi inventez meserii și ocupații care deși conțin vagoane de sudoare, din afară se văd ca o poezie. Nu contează că am rezultate cât zece, nu contează că fac ce trebuie să fac și peste, impresia generală e că aș putea, cu siguranță mai mult dacă n-aș fi “comodă” sau “încăpățânată”.

Sigur, n-am nici o intenție să îmi pun masca distrusei de muncă pe față, doar că oamenii nu pricep altfel decât dacă le desenezi. Ce naiba, o viață avem și noi și ăia din jurul nostru și dacă le datorăm ceva semenilor cu adevărat, e să le arătăm un chip vesel, puțină dragoste și mult entuziasm. Toate sunt molipsitoare și ajută la calitatea vieții.

Share this...

Leave a Comment