Copiii la televizor

FullSizeRenderDin 1999 lucrez în televiziune și dacă am înțeles un lucru de la începuturi până acum este că un copil n-are ce căuta la televizor. O să îmi ziceți, bine, dar există emisiuni pentru copii minunate, în care cei mici își arată talentul și îndemânarea, în care micii telespectatori pot vedea modele adevărate, pozitive, pentru ei. E drept, dar copilul care apare, nu cel care se uită, e supus unui stress și unei munci adeseori foarte împovărătoare, disproporționată cu rezultatele pozitive, care îl poate afecta pe termen lung.

Un platou tv și o emisiune nu sunt jucării. Sunt niște spații neprietenoase, cu lumini orbitoare, în care ori e prea cald, ori prea frig, prin care mișună zeci de oameni cel puțin și în care, ca să ajungi la rezultate bune, muncești de îți sar capacele. Un adult care stă sub reflectoare două ore, când iese din platou e muci de oboseală ca unul care a săpat un șanț. Atmosfera nu e de calm și pace, ci de armată: “fă, sari, mișcă, încă o dată”. Nu ții 50 de oameni în coada ta, pe niște costuri imense, să fii drăguț și să nu stresezi vedeta, chiar dacă vedeta are șapte ani. Vă închipuiți cum ar fi să vă luați copilul la serviciu și să-i dați să rezolve sarcinile voastre, să îl tratați ca pe colegul vostru care n-are voie să scadă productivitatea companiei? Televiziunea nu e cu nimic diferită de orice alt spațiu de lucru. Pentru oameni mari. Așadar, nu vă lăsați copiii la televizor.

Apoi, fie că ești prezentator, realizator, reporter, producător, atunci când produci emisiunea cu pricina, ai reflexul de a trata oamenii ca pe “subiecte”. Ei nu sunt oameni, așa cum pe masa de operație pacientul nu are o istorie personală, ci e un “ficat de tăiat, un apendice de scos, un stent de pus”. Aveam 19 ani când am început să lucrez în televiziune și făceam o anchetă. Cum n-aveam prea multe imagini care să susțină povestea și nici ceva senzațional în ea, m-am dus acasă la subiectul meu care era pușcărie. La poartă au ieșit și fiicele lui, două fetișoare frumoase, adolescente, care când au văzut camera, au început să plângă. Camera le-a filmat, eu le-am montat, reportajul a smuls lacrimi. Când a trecut totul și eu am redevenit om, mi-am dat seama cât de murdară și monstruoasă am fost. Încă mă simt vinovată, dar am învățat atunci că în mine se va lupta întotdeauna decența umană cu dorința și obligația profesională să livrez lucruri de impact. Sună aiurea, dar e purul adevăr pe care îl știe orice om care lucrează în tv și nu e imbecil sau ipocrit. Așadar, nu vă lăsați copiii la televizor.

Televiziunea e, în general, făcută de adulți pentru adulți. Copiii care ajung pe ecran livrează extra-distracție și extra-drăgălășenie. Cu sinceritate vă spun, ăsta e rolul bufonilor, nu al odraslelor cuiva. E aproape inevitabil, ca într-un platou tv, copiii să fie victima cruzimii celor mari. Convenția nu e “iată, avem un copilaș aici, ne purtăm cu el așa cum ne purtăm cu fiii și fiicele noastre acasă”, ci “iată, aici avem o ființă miniaturală cu risc mare de a greși că n-are minte de adult și nu pricepe ce se întâmplă aici, din care noi avem datoria să facem obiect al distracției telespectatorilor”. Nu e mai mult de-atât, n-ai un set de proceduri diferit pentru copii și adulți. Așadar, nu vă lăsați copiii la televizor.

Pe ecran te vezi altfel decât te percepi tu în viața de zi cu zi. Cunosc prezentatori care nu suportă să vadă înregistrări cu ei înșiși. Li se pare, încă, după ani de muncă în tv, că arată urât, că vocea lor e dogită etc. Unora, e drept, camera nu le e cel mai bun prieten și-s mai puțin atrăgători ca în realitate. Asta se poate întâmpla și în cazul copiilor și mai ales a adolescenților. Ce sens are să supui la așa ceva un om neformat? Consecințele ar putea fi triste pentru el și s-ar putea să nu fie acoperite de cele cinci minute de celebritate. Așadar, nu vă lăsați copiii la televizor.

Orice apariție e o aproximare a persoanei care apare. Un adult își poate asuma ca un realizator să greșească ceva din biografia lui: a făcut școala x, nu y, îl cheamă Georgel, nu Popel, maică-sa e avocat, nu femeie de serviciu. În televiziune când trebuie să redai bio grafia unui om, te vei gândi ce din ea produce râs, plâns, reacție în telespectatori, nu ce e omul ăla de fapt. Aspectele biografice tragice sunt exagerate, micile declarații-prostioară devin armăsari, deși nu erau nici măcar țânțari. Ești într-o lume de hiperbole. Să faci asta unui copil e nedrept, dar nu e numai nedreptatea celui care produce emisiunea, ci e și nedreptatea părintelui care-și expune copilul la un asemenea risc. Vrei ca fata ta să fie cunoscută drept “copilul care a trăit o dramă uriașă” sau băiatul tău drept “copilul pe care învățătoarea nu l-a mai primit la școală că e obraznic”? Nici o problemă, încredințează-i unei emisiuni tv. Așadar, nu vă lăsați copiii la televizor.

Copiii voștri nu sunt un aluat din care să modeleze televiziunile o pâine fățoasă. Nici aluatul vostru nu sunt, dar dacă voi vreți să îi modelați, măcar o faceți cu cele mai bune intenții pentru ei. Televiziunile n-au bune intenții, nici rele intenții, ci rapoarte de audiență, raportări financiare, clienți de publicitate. Așadar, vă rog mult, nu vă lăsați copiii la televizor.

Share this...

Leave a Comment