De la 1 martie m-am făcut și redactor-șef la Șapte Seri. M-a sunat Cristi Neagoe (fostul redactor-șef) și m-a întrebat dacă nu vreau să vin să mă văd cu ei. Mi-a fost clar că voi face asta de la prima întâlnire cu oamenii de acolo (Andras Kovacs și Valentin Ilioi). După prima oră de discuție încă nu mă întrebase nimeni din camera cu pricina cum mă simt, dacă mi-e greu, dacă pot lucra. Știți, eu sunt gravidă în șase luni și starea mea e evidentă. După încă o oră de vorbit, le-am zis eu, ca să fiu sigură că nu e vreo neînțelegere la mijloc. M-au felicitat și am mers mai departe cu ce ar trebui să facem cu revista.

Ultima lună a anului, când a început să se vadă că sunt însărcinată, a fost terifiantă pentru mine. Aproape orice discuție de business (eram în prelansarea brandedcont.net) începea cu niște ochi mari cât cepele și o replică de compătimire “Și ce-o să te faci? Până când poți lucra? Nu mai bine facem cutare lucru după ce scapi?”. Dacă le-aș fi zis oamenilor că am Ebola, probabil că erau mai pozitivi: “A, o să te faci bine, nu-i nici o problemă.” Așa, cu graviditatea, nu mai aveam nici cea mai mică șansă de izbăvire. Tot spuneam, fără prea mult efect că sarcina nu e boală și că eu, cum nu sunt în industria căratului de beton sau săritului cu parașuta, sunt ok cu ce am de făcut. Apărea veșnic compătimitorul “cum ești?” Sincer, “mai bine ca niciodată”.

Au fost oameni care m-au felicitat că am mers cu avionul, alții care m-au întrebat dacă nu sunt irascibilă că sunt gravidă (se așteptau să le rup capul), alții care au mers în vârful picioarelor pe lângă mine de nu îi recunoșteam. Sigur că mi-a mai fost rău, că am avut zile în care voiam să iau universul la palme, altele în care hormonii mei jucau țonțoroiul în cap la mine (Anais m-a întrebat odată, “auzi, ție când îți trec hormonii?”), dar toate astea nu m-au anulat pe mine, ca persoană umană, civilizată și rațională, nici nu mi-au alungat bunul simț de spațiu public îndelung exersat până acum. Și nici competențele profesionale n-au dispărut sub povara trimestrelor de sarcină.

Știu că raportarea noastră la graviditate ține de tradiție, dar mai ales de experiența personală. Cineva (doamnă) chiar mi-a zis “fraieră ești că n-ai avut nicio poftă, eu chiar dacă nu aveam, de drag și tot îl trimiteam la 2 noaptea pe soțul meu să-mi cumpere cutare”. Dar în principiu, concepția nu e ceva atât de special încât să ne modifice și să ne scoată, pe noi, femeile, în afara societății.

Când eram însărcinată cu Anais am început să lucrez la Realitatea, pe un proiect mic, care în cele nouă luni de sarcină se expandase la un departament întreg, cu o mulțime de producție. La vreo săptămână după ce am născut am început să trimit primele mailuri de serviciu, la trei săptămâni mergeam la prima petrecere și la o lună filmam pilotul emisiunii “Bazar”, cu Răzvan Marc. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că un copil îmi va opri viața, eu am înțeles că o să mi-o completeze.

Așadar, cum sunt? Câtă minte aveam înainte să fiu gravidă, tot atâta am și acum. La fel cu talentul și altele de acest fel. Energia fizică e ușor mai redusă, dar am un “drive” pe care, fără proiecția unui nou copil, nu l-aș avea. Arăt la fel dacă nu te uiți insistent la burta mea. Vorbesc despre aceleași lucruri, mă uit la aceleași filme, mănânc aproape aceeași mâncare. Pierd mai puține nopți și visez la o “petrecere pe bune”. Îmi văd prietenii mai rar, că n-am vreme, dar voi recupera.

Dar tu cum ești?

Fotografia e făcută de Sorina Dumitrescu, de la 40Studio. Rochia pe care o port este o costumație tradițională paștună, luată din buticul unor afgani care vindeau vechituri în bazarul din Sharjah.