Pe 7 august am scris un articol despre comportamentul inacceptabil al unor angajaţi şi subcontractori Blue Air (firma de handling de pe Otopeni). Articolul e aici şi descrie un zbor traumatizant Larnaca-Bucureşti. După ce am scris, un reprezentant Blue Air m-a contactat şi mi-a cerut o întâlnire. N-am avut vreme de ea până ieri, când am stat la aceeaşi masă cu oameni de la comunicare, dar şi cu şeful personalului de bord.

În urma anchetei interne din companie, care a probat cele enumerate de mine în articol, am fost anunţată că întreg personalul de bord care a deservit cursa dinspre Larnaca a fost pus pe liber. Nu mă bucur că nişte oameni şi-au pierdut jobul, dar mă bucur pe de o parte, că Blue Air îşi respectă pasagerii cât să nu îi lase abuzaţi, pe de altă parte că o pedeapsă mai dură îi poate face pe ceilalţi angajaţi să se gândească de două ori înainte de a-şi face treaba anapoda.

În plus, mi-au spus că au discutat şi cu firma care se ocupă de check-in la Otopeni şi că şi acolo au mişcat nişte lucruri.

Am scris despre ce s-a întâmplat pentru că mi se pare important ca Blue Air să existe, aşa cum mi se pare important şi ca Tarom să existe. Cu cât mai multă concurenţă pe piaţă, cu atât mai bine pentru noi, pasagerii. Blue Air e acea companie care cară sute de mii de români de acasă la serviciul lor din străinătate şi pe dos, ceea ce o face cu atât mai responsabilă, într-un fel foarte sensibil pentru societatea românească de astăzi. Blueru’ va deveni în timp, dacă se ridică la înălţimea misiunii, un substantiv comun sinonim cu instrumentul care face posibilă întâlnirea familiilor, cu bucuria reunirii, cu sărbătorile. Sigur, asta numai dacă experienţa în avioanele lor va fi una normală.

“Am învăţat că oamenii vor uita ce spui, vor uita ce ai făcut, dar niciodată nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă” (Maya Angelou). Eu azi m-am simţit puţin mai bine.