Azi, la donat sânge

photo(10)E 7.25, pe strada Constantin Caracas (ori poate ş) din Bucureşti, o străduţă pe lângă Piaţa Victoriei, unde e un centru de donare de sânge. Vreo 30 de oameni aşteaptă minutul 30 să se deschidă uşile. Suntem o împestriţeală de indivizi: bătrâne şi bărbaţi ridaţi cu sacoşe de plastic după ei, vreo două gulere albastre, un motociclist cât malu, vreo două cupluri care se ţin de mână. Un om se agită de-a lungul cozii: “Donaţi pentru cineva anume, vă rog.” Întâi are un ton aproape tăios, ne dă bileţele cu numele mamei lui, al spitalului şi al doctorului. “Vă rog, n-o operează fără cinci donatori, are 75 de ani.” Îi vine să plângă. Pentru sistem, femeia de la spitalul Foişor e un om prea bătrân. Pentru el, e mama lui, nu are termen de expirare.

Când vine vremea, intrăm repejor pe lângă un birou şi primim o foaie şi un număr de ordine. Eu sunt 22. Completez un formular. Te droghezi au ba, faci sex neprotejat, ai călătorit în Africa, Italia, Austria, Grecia sau în judeţul Vrancea, municipiul Focşani? Te întreabă de boli grele: diabet, epilepsie, SIDA, cancer ori hepatită. Începe strigatul: 1, 2 până la 22. Trei asistente completează fişe după un ghişeu făcut de un arhitect fără nici un simţ al proporţiilor. Cine-i mama, tata, vârsta, de-astea. Se tastează cu două degete, după tipicul instituţiei publice din România, dar măcar doamnele zâmbesc. “S-a blocat programul, s-a blocat. Iar nu merge. Ce mă fac?” Se aşteaptă în tăcere ca Dumnezeul calculatoarelor să deblocheze programul. Colegele se uită pline de compasiune înspre calculatorul neascultător. Stăm, stăm, stăm. După vreo 10 minute şi 3 date completate, plec cu o fişă în mână spre un cabinet medical. Aceleaşi întrebări de pe chestionar, plus greutatea şi înălţimea, alergii şi atât. Fişa proaspăt scoasă din calculator e mâzgâlită cu pixul cu aceste noi informaţii. E 8 ceasul şi sunt trimisă la cabinetul 10. Nu, nu aici se donează. Şi da, nici aici nu merge calculatorul. Nu ne spune nimeni asta, desigur, auzim bombănelile asistentelor care plimbă hârtii dintr-un birou într-altul. Nu, pardon, hârtiile le plimbă pe ele, hârtiile sunt energia care mişcă oamenii, hârtiile se folosesc de oameni, nu pe dos. Durează spre o oră să intru în cabinet. Doctorul, o doamna de vârstă medie, foarte amabilă, îmi ia tensiunea şi mă întreabă de calciu şi atacuri de panică. “Nu vă supăraţi, dar tot timpul durează aşa mult?” “Nu, se mai blochează, dar nu ca azi. Şi la noi dacă se blochează, e grav.” E grav, normal că e grav, cică e lipsă de sânge şi cică sângele salvează vieţi. Fişa scuipată de primul calculator e completată cu noi informaţii. Cu pixul. Sunt trimisă înspre laborator pentru o înţepătură în deget. Mă car de la o coadă la alta. O duduie stalinistă, bine vopsită cu roşu pe buze, răcneşte la mine: “Intră, n-ai văzut că a ieşit cineva? Intră!” Îi zic să o lase mai moale pe un ton de-ăla jos, foarte jos, mafioţesc. Intru, două laborante muncesc, duduia are poftă de ceartă cu mine. Îi zic că n-am chef deloc, chiar cu aceste cuvinte. Mă abandonează şi începe să îşi terorizeze colegele pe aceeaşi temă fierbinte: “S-a blocat, s-a blocat, eu acum cum îl deblochez?”. Mi se completează pe fişă grupa de sânge şi RH-ul. Mă întorc la medic şi îi dau hârtia. “S-a rezolvat cu sistemul, îmi comunică fericită, dar să ştiţi că a fost nevoie de intervenţii la nivel înalt.” Mă blochez mai rău ca sistemul şi nu-s în stare să o întreb ce naiba înseamnă “nivel înalt” pentru un nenorocit de program care trebuie să meargă brici tot timpul.

Ajung la donare. Dau fişele la secretariat şi mă aşez într-o sală de aşteptare. O voce de gardiană de puşcărie (nu de-aia idealizată, din filme) urlă Caia şi sar de pe scaun înspre ea. Mă aşez pe patul de donare şi lângă mine apare un înger. E o fată tânără şi frumoasă, cu o voce de mamă bună. Îmi explică tot ce se va întâmpla, mă atinge uşor, dacă aş fi avut vreo frică, frica s-ar fi speriat de blândeţea asistentei şi ar fi fugit. Un băiat emoţionat, la prima donare, sportiv (face box şi drumeţii montane) cere să fie ţinut de mână. Îi e frică, dar vrea să facă asta pentru că e convins că sângele lui e bun şi cineva are nevoie de el. E consolat şi fata bună îi povesteşte despre cum fiecare are câte o spaimă. Ea, de pildă, de înălţime. Gardiana de puşcărie se ocupă de un vecin de pat, un domn cu o cămaşă scumpă. Rage la el să-şi pună telefonul în buzunar. “De ce?” “Că aşa e mai bine.” “Vreau să donez pentru concentrat trombocitar.” Îi rage că nu se poate, dar îi spune să declare la spital că a donat oricum, aşa că bolnavului lui i se cuvine o pungă preţioasă de concentrat. Suntem pe piaţa sângelui, cu schimburi şi tratative şi negocieri.

Termin donarea în mai puţin de 10 minute. Asistenta cea bună îmi spune să rămân să mă dezmeticesc, mă ajută să mă ridic, mă încurajează să mai stau dacă simt vreo ameţeală. Mă simt bine, foarte bine, a fost, de fapt, foarte uşor.

Pe 15 iulie, mama prietenei mele a murit de leucemie. Înainte de moartea ei nu aveam habar că o pungă de sânge înseamnă nişte zile de viaţă sau nişte săptămâni sau chiar luni şi ani pentru cineva drag. Dacă aţi putea cumpăra fie şi numai o zi în plus pentru cei pe care îi iubiţi, aţi face-o, nu? Şi dacă ar fi scumpă, tot aţi plăti, nu? Să donaţi vă trebuie puţină răbdare cu “sistemul care se blochează” şi puţin drag de oameni. Şi ştiu că le aveţi pe amândouă.

Un link util, aici.

 

Share this...

Trackbacks for this post

  1. Donează viaţă! | Însemnări

Leave a Comment