“Ciprioţii mănâncă fix ca şi cum ar muri mâine şi îşi construiesc case ca şi cum ar trăi pentru totdeauna”, ăsta-i proverbul preferat în Cipru şi ca o ameninţare, pluteşte peste orice început de masă. Partea despre case o înţelegeam bine, m-am plimbat prin insulă cât să văd rămăşiţe solide de templu din secolul 12 înainte de Hristos, sate de piatră care vor bate mileniul, fortăreţe, biserici şi moschei bine înfipte în stânca insulei. Dar de-abia acum, în această seară de vară, o să înţeleg şi cum stă treaba cu mâncarea într-un restaurant din suburbiile Larnacăi.

Suntem şase cetăţeni la masă. Doi români şi patru ciprioţi. Toni, proprietarul, poartă o mustăcioară şmecheră şi are un aer de bărbat fatal din sudul Italiei. Nu se aduc meniuri la masă, dar deîndată ce ne aşezăm, coşuri cu pâine proaspăt coaptă ne aterizează în faţă. Rupem din ea, arzându-ne buricele degetelor, mă gândesc că pâinea rămâne cel mai incredibil aliment al lumii.

Nu-mi plac restaurantele în care pâinea e cumpărată de la supermarket, făcută într-o fabrică uriaşă, tăiată de nişte lame imense, ambalată şi vândută cu termen de valabilitate de o lună. Mă simt ca şi cum n-aş fi salutată pentru că nu există nici un gest de ospitalitate mai spectaculos şi cald ca acela de a oferi o bucată de pâine proaspătă.

După coşurile cu pâine se revarsă pe masă salate verzi şi salate cu legume, salate cu haloumi şi haloumi la grătar, sos de tahine, caracatiţă uscată şi caracatiţă murată, măsline cu chipuri diferite şi calamari perfect albi, humus şi o formă foarte aromată de tzatziki. Mâncăm lacom şi flecărim nemaipomenit, am putea câştiga un concurs de mâncat şi vorbit viteză în acelaşi timp. Toni-mustaţă-pana-corbului se apropie de masă şi ne întreabă dacă e de ajuns mâncarea. Yeeeessss, şuierăm în cor.

Ne oprim şi bem. Vin, rachiu, sucuri de portocale şi de pepene verde. Discutăm despre iubire, copii, părinţi, viaţă, ca şi cum ne-am şti de când lumea şi pământul. Pe masă apar frigărui de porc, de pui, mâncare de miel, grătare, chiftele, un soi de mici corciţi cu kebab, castroane cu melci şi legume murate. “Cartofii ciprioţi sunt cei mai buni din lume”, declamă unul dintre meseni şi mă jur că e aşa, cei fripţi erau atât de gustoşi că se mâncau singuri, nu-ţi lăsau nici o clipă posibilitatea de a te simţi măcar puţin vinovat. Mă simt ca în dansul ăla dement, tarantella, despre care se credea că scoate dracii din om şi pe care trebuie să îl dansezi până pici lat. Nu e cale de întors, mă amăgesc cu nişte melci şi-ajung să înfulec din toate. Toni se apleacă din nou şi întreabă dacă avem destulă mâncare, ne ia râsul ca pe nişte nebuni, zici că a făcut cea mai bună glumă din lume.

De două ore mâncăm. Încep să mă gândesc că mai înţelept ar fi să cerşesc nişte milă. Sau să mă scuz sau să mă ridic pe tocurile mele de 10 şi să o iau la fugă prin cartierul larnachez în linie dreaptă, până la hotel. În difuzoare se-aude o muzică legănată şi melancolică, mi se spune că e despre ce păţesc săracii de bărbaţi de la femei, despre amor şi chinurile lui. Mă uit la ciprioţii de la masă, cu aerul lor de cuceritori de sudul Mediteranei, cu felul lor jovial de a fi şi încep să râd de drama bărbatului din cântec. Ne distrăm, asta stârneşte o altă rundă de bârfă simpatică despre micile drame ale cunoscuţilor noştri.

E-o noapte parfumată în insulă. Căldura grozavă de zi şi de noapte intensifică mirosul florilor care sunt pretutindeni. Ventilatoare uriaşe vântură aerul de pe terasă ca să-l facă mai răcoros. Sunt într-un fel de stare secundă când noi feluri de mâncare ne sunt puse în faţă. Peşti mari şi mici, copţi, la grătar, prăjiţi, cu usturoi sau puţin picanţi, mai uscaţi sau stropiţi elegant cu ulei de măsline. Fructele de mare se dau mari în sosuri de vin şi de rodie. Nu mai mănânc, ci gust. Mă simt ca un căpcăun aţâţat care nu se mai poate opri. Câte o îmbucătură. Sunt cincisprezece feluri la masă, cincisprezece îmbucături. Cât mănâncă un om normal la cap la o cină. Toni se apropie cu întrebarea pe buze. Previn momentul şi îi spun, uşor emoţionată de posibilul răspuns că trebuie să ne oprim. Zâmbeşte sadic.

Prăjituri pufoase şi prăjituri în miere. Fructe şi legume conservate tot în miere. Fructe proaspete şi sucuri de fructe. Rachiu şi vin, din nou. Cafele cipriote bine îndulcite, făcute la ibric. A trecut de miezul nopţii şi Toni ne conduce spre ieşire. “Ciprioţii vorbesc prea mult şi mănăncă prea mult. Acum ştii şi tu asta.” Ştiu, ştiu şi nu mă ajută la nimic. O să mai stau încă aproape o săptămână în Cipru şi voi afla că ce-am trăit eu în seara asta se numeşte mezze şi se traduce prin “masă cu peste 20 de feluri”.

Jurnal cipriot este parte a unui proiect realizat pentru Oficiul de Turism al Ciprului, în colaborare cu excelenta agenţie locală Knossos Travel, parteneri ai Paravion.ro. Călătorii în Cipru, găsiţi aici.