Acum vreo zece zile mă înfiinţez la Otopeni la check-in-ul Blue Air. Ghişee multe deschise, pasageri puţini, situaţie aparent confortabilă. În faţa mea, un singur cetăţean. Şi aştept. Un minut, două, zece. Băiatul de la check-in, cu o freză mişto, gen fotbalist celebru, vorbeşte animat cu o colegă. Cuvântul că@#t zboară prin aer vesel de câte ori omul în cauză vrea să accentueze câte o idee importantă. Omul din faţa mea, umil şi temător, îndrăzneşte “Nu vă supăraţi, îmi daţi biletul de îmbarcare?”. Nu i se răspunde, dar vlăjganul strigă către colegă: “Tu, ai un boarding pass, că eu nu mai am.” Aia se ridică şi îi dă un carton, cuceritorul nostru nu se mişcă nici un centimetru. După încă nişte minute, pasagerul pleacă triumfător. Vine rândul meu. Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură. Simpaticul îşi continuă conversaţia palpitantă, râde, se lasă pe spate, îşi freacă burtica. Stau niţel şi îl întreb dacă îmi face check-in-ul sau ba. Ritualul se repetă, colega îi dă cartonul, ăla face ceva rău cu el, îl strică, se amuză, o ia de la capăt, vai, plăcere, delir, în nu-ş câte multe minute, reuşesc să părăsesc ghişeul.

La îmbarcare, e timpul de mici incidente cu bagajele. Al lui cutărică e prea mare, la check-in au uitat să îi spună să îl măsoare şi nu i-au dat abţibild cu Blue Air. Plătiţi sau plecaţi, li se spune pasagerilor, pe un ton de Gulag. Ăia plătesc umili şi se ceartă între ei. Încearcă să spună că dacă ar fi ştiut de la check-in ar fi lăsat bagajul rubedeniilor. Li se trânteşte în nas că reguli, că pe naiba, numai nu li se spune în faţă că sunt nişte tâmpiţi. Zborul decurge normal.

La întors, funcţionarii din aeroport nu sunt ai lui Blue Air. Zâmbete, “have a nice flight”, glumiţe, servicii prompte. Şi-apoi, după o întârziere de o oră şi ceva, hai în avion. Acolo, o doamnă minionă şi blondă stătea rezemată lângă intrare şi dădea dispoziţii mai tinerelor colege. Pasagerii erau într-o devălmăşie definitivă. Părinţi care călătoreau cu copii de trei ani aveau locuri la mare depărtare de odrasle. Însoţitoarele de zbor zbierau să îşi lase copiii acolo unde au loc până după decolare. Nu erau spaţii suficiente pentru bagaje, prin urmare însoţitoarele de zbor răgeau ca în lagăr la pasageri să-şi caute loc de bagaj. Nici una nu mişca un centimetru pentru a ajuta la această operaţiune. Două dintre ele erau aşezate deja şi foloseau intercomunicaţia pentru a da dispoziţii. Culmea peisajului dezolant era o fetiţă care călătorea singură şi care plângea speriată pe scaunul ei. Noroc cu persoanele care s-au aşezat lângă ea, personalul aeronavei n-a băgat-o în seamă absolut deloc. Apoi, fără nici un “scuze că am întârziat”, am pornit. Cum eram aproape de stewardese şi ele aveau urechile înfundate, le auzeam discuţiile politicoase. Două o bârfeau în nişte termeni suburbani pe cea de-a treia, singura care avea un vag zâmbet pe faţă în relaţiile cu pasagerii.

A venit şi momentul vânzării de sandvişuri şi cola. Mi-a sărit orice poftă când am văzut unghiile de cinci centimetri, uşor curbate, gen gheară de curcan, ale domnişoarei care se ocupa de operaţiune. Din când în când, ca să fie mai apetisantă treaba, se scărpina pe spate şi pe gât cu vârful lor ascuţit. Da, avea şi botox în buzişoare, pentru o impresie artistică accentuată. Sigur, clienţii erau tutuiţi şi bruftuluiţi, chiar în momentul în care băgau nişte extra cash în buzunarul Blue Air.

Am zburat cu low costuri în toată lumea. N-am nici o problemă cu serviciile mai puţine, cu lipsa unui pahar cu apă sau cu limitările de bagaje. Ştiu că la check-in s-ar putea să fie ceva buluceală şi îmi asum şi întârzierile, precum şi aterziarea/decolarea la aeroporturi mai prost situate. Dar low cost nu trebuie să însemne low education sau low level of humanity sau bătaie de joc pur şi simplu. Zâmbetul, bunul simţ şi cei şapte ani de-acasă nu i-ar costa pe Blue Air nici un cent. Ba chiar mă jur că le-ar aduce ceva bani în plus.

Mi-am amintit cu această ocazie de comportamentul stewardeselor de la Thai Airways, care se pleacă atunci când vorbesc sau servesc un pasager ca să fie la acelaşi nivel cu el. Gestul ăsta spunea despre ele că sunt nişte femei elegante şi ospitaliere, care-şi iubesc meseria şi clienţii. Poate părea ciudat, dar în plecăciunea aia se ascundea multă demnitate. Erau exact opusul unor slugi ţâfnoase care se visează prinţese.