Un salon de pompe funebre, cu jerbe de flori în vitrină, îşi deschide uşile pentru un sicriu lăcuit. Ştii că eşti la operă, dar organizarea cadrului, personajele, luminile, toate îţi dau puternica senzaţie că eşti într-un cinematograf, la un film de-al lui Scorsese. Scena se roteşte şi aterizezi în mijlocul unei petreceri mafioţeşti din Chicago, iar sicriul e plin de băutură. Fete cu jobenuri strălucitoare dansează Charleston, soliştii se manifestă în faţa unui microfon de modă veche lângă ele. Zeci de personaje mişună cu treabă, e şi o orchestră de jazz undeva, gangsterii mângâie femei, o bombă sexy cu păr roşcat şi buze roşii îţi fură ochiul (ha, ha, ea e chiar sora mea, Claudia Caia alias Paige). Muzica e a lui Verdi şi după noul Rigoletto de la Opera Naţională din Bucureşti, pus în scenă de australianul Stephen Barlow , n-am crezut că poţi face o petrecere atât de plină de glamour pe o partitură care a împlinit 163 de ani.

Şi acum un salt înapoi în timp, pentru o mărturisire personală necesară. Penultima mea vizită la operă (acum vreo doi ani?) s-a soldat cu o durere de cap zdravănă întreruptă de pufnituri în râs, deşi nimic comic premeditat nu se întâmpla. Era balet, Frumoasa din pădurea adormită, pe incredibila muzică a lui Ceaikovski. Degeaba. Un decor demn de teatrul Ţăndărică, nişte actori care umpleau scena în mod catastrofal, cu gesturi idioate şi posturi tâmpe, costume de-alea de poartă animatorii de petreceri ieftine de copii. Balerinii erau atât de diferiţi valoric, încât cei buni reuşeau să-i facă să arate incredibil de prost pe cei foarte proşti. Coordonarea lor în scenă mă făcea să mă gândesc cu seriozitate la aspectul net superior al ansamblului de la emisiunea Dansez pentru tine, de pildă (deşi ăia erau într-un show tv fără pretenţii academice). Una peste alta, am scăpat cu viaţă şi aşa am trăit să văd şi minunea de Rigoletto de la Opera Română, pe care n-o credeam. Ce a urmat a fost mirare şi iar mirare.

Punerea în scenă a lui Barlow, decorul si costumele fără cusur făcute de Yannis Thavoris readuc opera la stadiul de artă populară, iubită de publicul larg, care înţelege poveştile, cuplează cu ele, care digeră bine muzica şi îi vine să o fredoneze. Plasarea acţiunii în anii ’20, Al Capone ascuns în personajul lui Rigoletto, mafiotul din Duce, interpretarea cinematografică a cadrului, jocul “firesc” al cântăreţilor, îţi dau o senzaţie binevenită de familiaritate. Se adaugă la asta nişte voci care nu fac paradă de acute şi volum, care nu doresc să epateze prin excesiv, să-şi joace disperat singura carte din viaţă. Au multe cărţi.  Vocile au fost adecvate jocului, blânde şi cuceritoare, indiferent de valoarea lor în sine pe piaţa muzicală (deloc jos, pentru nici unul din distribuţie, de altfel, internaţională). Corul e superb, merită o cronică separată, fără exagerare. Momentul “hitului”- aria La Donna e mobile- este o explozie de creativitate vizuală, nu vă spun nimic că nu poftesc să vă stric marea plăcere. Am avut uluitoarea convingere (pentru o sală de spectacol de operă de la noi) că oamenii ăia care au lucrat la spectacol s-au gândit şi la public în procesul creaţiei, nu la ambiţiile lor nemăsurate de genii neînţelese. Dacă ăsta e primul pas, cumva, dintr-o strategie, e foarte posibil ca opera din Bucureşti să se deschidă şi înspre alt public decât cel pe abonamente subvenţionate ori compus din copii de la Conservator şi liceele de muzică şi să funcţioneze ca un stabiliment de cultură din epoca noastră.

Am citit cu oroare nişte cronici făcute de nişte domni cu vârste impresionante, demne de Cartea Recordurilor, care acuzau “risipa” făcută de Opera Română, pe distribuţie (aproape toţi cântăreţii sunt din afară), regie, decor, coregrafie. Sunt vechile noastre demente obsesii, care se aplică la orice instituţie publică: să facem chestii mizere, cu bani relativ puţini şi cu performanţe nule, plus un apăsat “noi ştim tot, doar n-o să vină nişte străini să ne înveţe!”. Cu “risipa” asta, cele patru reprezentaţii din februarie s-au jucat cu casa închisă (biletele au fost mai scumpe ca de obicei), iar pentru cele din 15 şi 16 martie, mai sunt câteva locuri libere în momentul în care scriu. Şi tot “risipa” asta a adus în sală oameni care n-au mai călcat de 10 ani la opera de la noi, nu de alta, că îşi stricaseră deja gustul pe la Paris şi pe la Viena. Dacă e să plătesc ceva din buzunarul meu pentru statul român, declar public că poftesc să plătesc această “risipă” de la operă, deşi sunt de prea mulţi ani în entertainment ca să nu ştiu că ea va fi profitabilă cu vârf şi îndesat, în timp.

Explicabil că a fost lume. Nu numai că e bun spectacolul, ci şi că opera a avut parteneriate media bune, cu televiziuni mari (pe Antene am văzut eu spoturi), ziare, reviste, ba chiar a făcut şi un trailer frumos pentru promovare. Au avut ştire şi-n Libertatea, adică peste 100 de mii tiraj dintr-o lovitură. Cineva mi-a spus chiar că au intrat cu spoturi şi pe ecranele din RATB.

Vă rog să vânaţi locurile rămase libere din martie. Nu vă povestesc despre spectacol, trebuie să-l vedeţi. Dacă nu prindeţi martie, mai sunt două reprezentaţii în aprilie şi mai, sper să fie cu distribuţiile stabilite de regizor. Eu îmi promit, după această experienţă, să cumpăr bilete la următoarea premieră de la operă. Va fi un cec în alb binemeritat.

Fotografia îi aparţine lui Florin Artist, daţi like paginii lui pe Facebook ca să vedeţi multe imagini frumoase de la concerte. În imagine e frumoasa şi talentata mea soră, Claudia Caia, pentru care mă bucur că a avut şansa să fie în acest spectacol şi nu în altul.

Felicitările merg la:

Regie: Stephen Barlow

Scenografia:Yannis Thavoris

Lighting design: Warren Letton

Coregrafia: Victoria Newlyn

Maestru de cor: Stelian Olariu

Directorul nou al operei: Răzvan Ioan Dincă

Consilier artistic al directorului: Mihai Cosma

Coordonator al serviciului de promovare: Antonela Diaconescu

Distribuţia 1

Rigoletto – Lucian Petrean (invitat)
Gilda – Shoushik Barsoumian (SUA, invitată)
Ducele – Robert Nagy (invitat)
Sparafucile – Horia Sandu
Maddalena – Iva Mrvoš (Serbia, invitată)
Borsa – Andrei Lazăr
Contele Ceprano – Octavian Dumitru (invitat)
Marullo – Daniel Pop
Giovanna – Adriana Alexandru
Monterone – Marius Boloş
Contesa Ceprano – Elena Dincă (invitată)
Paj, Paige – Claudia Caia (invitată)

Distribuţia 2

Rigoletto – Martin Fülöp (invitat)
Gilda – Romina Casucci (Italia, invitată)
Ducele – Paul Tabone (Australia, invitat)
Sparafucile – Petre Burcă (invitat)
Maddalena – Polina Garaeva (Rusia, invitată)
Borsa – Andrei Lazăr
Contele Ceprano – Octavian Dumitru (invitat)
Marullo – Daniel Pop
Giovanna – Adriana Alexandru
Monterone – Marius Boloş
Contesa Ceprano – Elena Dincă (invitată)
Paj , Paige– Claudia Caia (invitată)