Se transmite din faţa unui teatru din Braşov. Mircea Dinescu e primul la microfon: “trebuie să scoatem ceva cu cap aicea”, zice omul prezentatoarei.  Primarul din Braşov are nasul mai roşu decât un clown.  “De ce e lungă strada lungă? întreabă domniţa.” “Denumirile nu le-am stabilit eu, răspunde primarele”.

Ne mutăm la căldură, în sală, prezentatoarea i-o fată frumoasă, cu o rochie acceptabilă, dar cu “burtă” şi sâni sugrumaţi.  În cinci minute de vorbăraie am aflat că prezentatoarea este emoţionată, că este emoţionată, că are emoţii, că are emoţii şi că o să aibă încă nişte emoţii. Că o să facă multe gafe în seara asta. Vin pe scenă doi tipi de la ştiri zic că împart cu ea emoţiile care sunt, cum altfel, mari.

Piesa 1. Miracle zis şi “miricăl”- Paula Seling şi Ovi. Le-au făcut un intro în care zici că sunt din Twillight, oamenii-lupi, puşi pe mâncat telespectatori costelivi. Pentru că Paula Seling nu e o apariţie suficient de bizară, ea trebuia să apară de două ori pe scenă, că o dată nu era de ajuns. E o aiureală cu holograme pe scenă. Piesa e de o originalitate demnă de doctoratele oferite de universităţile româneşti. Jocul de scenă e incendiar, Paula Seling împunge cu degetul în sus şi în faţă şi Ovi ridică mâna din când în când. Finalul e fulminant, cei doi merg vreo 10 paşi spre capătul scenei.

Apare pe scenă o doamnă prezentatoare care a jupuit o vulpe şi şi-a acoperit umerii cu ea în mod delicat. Cântă Bere Gratis, dar eu o ştiu pe Liana Stanciu, deci ridic degetele de pe tastatură.

Domnişoara frumoasă care prezintă ne loveşte cu o replică de mare angajament: “copiii suferă modificări de program din cauza şi datorită Eurovisionului”. E un mambo jambo pe care nu-l pot pricepe. Poate îl pricepeţi voi.

Piesa 3. Unpredictable, The Dada. Depresia de primăvară a făcut ravagii în trupa asta. Sunt băieţi tineri şi frumuşei, dar nici hainele n-au fost în stare să şi le pună corect. Îşi bălăngăne capul a disperare, şi-l ţin cu ambele mâini. Unul aprinde pe scenă o lumânare şi ca un veritabil nemanierat aruncă chibritul pe jos. Au numere de scamatorie, dar numai o minune autentică ne poate salva de plictiseala unei piese care nici gen muzical nu posedă.

Piesa 4. Zuralia Orchestra- You Know. E o piesă care n-a avut compozitor, sigur. O tipesă îmbrăcată cu ştrampi maronii lucitori şi un top cu faţă de muscă chinuie nişte note adesea prea înalte. Până acum piesa e onomatopeică, ceea ce îmi indică şi lipsa unui textier. Dacă o ştiţi cumva pe fată, rugaţi-o să nu mai cânte din gât că e foarte periculos. Şi asta nu e o glumă.

Piesa 5. Kind of Girl, Vizi.  Pare un individ care s-a sustras prezentărilor de tip “mâncăm telespectatorii”.  O piesuţă cu multă inspiraţie… din alte piesuţe, cântată de un tip care are o voce plăcută şi care nu pare să se ia în serios. Dacă îi calcă cineva ochelarii ăia ridicoli în picioare şi-i pune şi nişte pantofi, s-ar putea să fie o apariţie onorabilă.

Moise Guran n-a apărut să prezinte numărul muzical. Cred că n-a vrut să-şi strice plăcerea şi a urmărit în linişte, în căldura propriului cămin, acest spectacol muzical plin de originalitate.

Piesa 6. Anca Florescu, Hearts Collide. Primele nesiguranţe vocale majore s-au cam lăsat aşteptate anul ăsta, ce să zicem, dar au venit până la urmă. Mă omor după baletul de tip trei băieţaşi mână la pubis, tăvălit pe jos, mână la gură, pus în genunchi, salt într-un picior, aruncat pe jos, mână la cap etc. Înţelegeţi voi, coregrafie complicată.

Piesa 7. Silvia Dumitrescu, m-am emoţionat şi n-am scris titlul piesei. Unde ne-ai lăsat tu Silvico, până acum, cu dicţia ta plină de cici şi şşşşşi. Unde îţi sunt, mămică, ştrampii până la genunchi, mulăciunea de tricou peste constituţia ta generoasă? De ce i-ai dat pe nişte pantaloni scurţi şi-o bucată de perdea neagră? Cum te-au convins oamenii ăştia să nu dansezi rap ca Mc Hammer? Şi totuşi, te recunosc, ochii închişi a concentrare, statul pe vine specific în timpul performance-ului, care traduce vizual patima, substanţa, trăirea.

Piesa 8. Renee Santana şi Mike Diamond, Letting Go. Eu nu ştiu de ce au venit străinii ăştia pe scenă să copieze nişte români. El falsează sau ţipă, nu mă pot hotarî. Ea e afectată “gen” şi are o fustă ca un tort de la cofetăria Crizantema. Dacă-i lega cineva mâna stângă la spate poate nu mai apuca să şi-o proptească în şold ca o ţăţucă la final.

Piesa 9. Ştefan Stan şi o duduie care seamănă cu Magda Catone, cu piesa de largă respiraţie Breathe. Ei nu-i place că seamănă cu Magda Catone aşa că s-a pus în genunchi şi mmmm-ăieşte a depresie. În prealabil i-a smuls lui Stan o mânecă de la cămaşă ca să-l facă de râs. El lungeşte boticul a durere extremă când se uită la ea şi când nu are de cântat. Piesa e palpitantă ca un film de de Porumboiu şi profundă ca seria Terminator.

Cătălin Ştefănescu n-a venit să prezinte următorul număr muzical. A avut treabă la un teatru, ne zice prezentatoarea. Nu ştiu de ce ne-au anunţat că au absentat, de zici că eram la clasă şi făcea doamna prezenţa cu un catalog în faţă.

Piesa 10. Naomi, Dacă tu iubeşti. Naomi a jefuit-o de haine pe Silvia Dumitrescu, că numai în trecutul ei îndepărtat putea găsi aşa o oroare de jartelică mov. Final cu hăuleală şi voce spartă. Silvica a prins-o probabil în flagrant şi-a ciufulit-o. Şi ciufulită a rămas.

Momentul tulburător-politic al serii: “Primăvara aduce alegeri, alegeri să ne înţelegeţi”, zice Miruna Munteanu, care o să facă ceva talk politic.

Piesa 11. Mirela Boureanu Vaida- zisă şi Vaida One More Time, ea a zis nu eu. Mie-mi plac soliştii trişti, dar mai mult îmi plac cuplurile de balerini în care ea face trei paşi în faţă şi el fuge după ea. Apoi o ia în braţe şi o învârte. Ea îl mângâie pe grumaz şi se aruncă amândoi în genunchi. Totuşi, România a beneficiat de cursuri gratuite de dans la emisiunea “Dansez pentru tine”, oameni buni. Oricum, Vaida one more time pare mai drăguţă lângă balerinii ăştia decât lângă soacrele de la “Mireasă pentru fiul meu”.

Intră pe scenă Dinescu zice că nu ştie nimic, e funny, nu ştie nici cum îl cheamă pe omul care va cânta, dar îl roagă să salveze situaţia.

Piesa 12. Şăl, Hardjock. Pare cineva care se străduieşte să aibă umor. Piesa a pornit într-un Zdob şi Zdub rezonabil, dar a eşuat în formaţia nouăzecistă Octave. Omului nu i se aude vocea, dar nu-i bai, că războiul lui cel mai mare se dă cu chitara care-n priză nu-i.

După o repriză de “aplaudaţi, ca să aplaude, merită aplauze, nişte aplauze, aplauze pentru”, prezentatoarea fată frumoasă a zis următoarele: “ca să am un pozitivism până la finalul serii, sper să mă ţină”. Pozitivism este “un curent filozofic din sec. XIX-XX care respinge filozofia ca reprezentare teoretică generalizată a lumii, susținând că se bazează numai pe faptele verificabile experimental. ◊ Pozitivism logic = neopozitivism. ♦ Curent în științele juridice care admite numai existența dreptului pozitiv, practic. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. – Din fr. positivisme.” (DEX ’98). Pricepeţi ceva?

Iar ne bălăcim în emoţie, cântă Corina Chiriac, frumoasa Luminiţa Dobrescu, Proconsul. Aberează Mădălin Voicu pe scenă despre marea muzică uşoară românească. Gata, a câştigat Paula Seling. A, şi băiatul ăla prescurtat. La nume.

Paula Seling a îngenuncheat pe scenă. Pare neconsolată că a câştigat, îşi acoperă faţa cu mâna şi într-un moment de nebunie o sărută pe Silvia Dumitrescu şi se molipseşte de o boală bizară cu “izion” la final. Le mulţumeşte ălora care n-au câştigat şi ia numele Domnului în deşert amestecându-l în acest context dubios.

Acest text e un pamflet. Pe bune, nu ca la Mircea Badea. Dacă vreţi să comparaţi cu ediţia 2013, puteţi citi acest articol. Anul trecut a fost infinit mai funny.