Am adunat deja aici o primă listă de tipuri de plimbăreţi contemporani de excepţie. Aceasta e continuarea.

Turistul “moşmondit”. Fără el obiectivele turistice de succes şi aeroporturile ar fi nişte locuri mai puţin spectaculoase, dotate cu nişte cozi mult mai subţiri. Când după o oră de căscat gura la porumbei îi vine rândul să îşi ia bilet la Luvru, turistul moşmondit nu-şi găseşte portofelul. Dacă îşi găseşte portofelul n-are bani în el, ci în buzunarul secret al genţii. Dacă are bani, atunci sigur asta înseamnă o bancnotă de 500 de euro sau mai rău, 100 de dolari pe care vânzătoarea de bilete (obraznică şi rea) nu-i consideră suficienţi de buni ca să îi ia. Sceneta de mai sus se joacă şi la metrou, teatre etc. În aeroport există versiunea cu ceartă pe sticla de şampon pe care o cară în bagajul de mână, cureaua cu 1000 de ţinte care nu se scoate de la pantaloni, briceagul fără de care nu te poţi urca în avion.

Turistul “nu am Google”. Acest turist n-are Google (Bibi, să-i spunem), dar are un prieten cu care se măsoară-n toate cele (Gigi să-i spunem). Gigi n-are nevastă şi copii şi când vine să mânânce ciorba nevestei lui Bibi, povesteşte despre vacanţa lui în Ibiza. Bibi se enervează şi organizează o excursie de vis pentru el şi familia lui cu trei membri sub 5 ani în mijlocul distracţiei. Cum el n-are alte repere informaţionale în afară de Gigi, trăieşte şapte zile de nefericire spaniolă într-o hărmălaie de nedescris care nu-i lasă pe ăia micii să doarmă. O altă variantă a acestui tip de turist este Gigela. Ea primeşte newslettere de la agenţii de turism cu vacanţe de vis şi luni de miere îmbietoare pe insule exotice de la capătul pământului. Geografie nu a făcut la şcoală, Discovery nu are că-i pe RCS şi Google nu mai foloseşte de când s-a inventat Facebook. Gigela, micuţa, ajunge în paradisul tropical al vieţii, dar se descumpăneşte la prima ieşire din resort: oamenii au ochi oblici şi ei nu-i plac, oamenii sunt săraci şi ea e bogată, animalele o bagă-n criză de anxietate, iar mâncarea nu e italienească şi miroase dubios a condimente, aerul e umed şi cerul prea albastru. Când se întoarce îşi redescoperă competenţele digitale şi revarsă o găleată de lături în capul destinaţiei cu pricina pe unde poate pe internet. Paradisul nu-i aseptic, măi Gigela, altceva nu pot să-ţi spun.

Turistul “călătoresc ca un localnic”. Ştiu, e trend mondial în turism să faci asta şi poate fi o treabă şi deşteaptă şi instructivă să te abaţi de la traseele clasice şi să guşti puţin din viaţa adevărată de pe pământ. Dar sunt unii care se ţin cu dinţii de asta şi ajung să nu mai priceapă nimic din ce şi cum e un loc anume. Cu spaima-n suflet să nu fie păcălit de marketingul turistic mondial, tipul “călătoresc ca un localnic” în loc să vadă British Museum la Londra îşi petrece o jumătate de zi printre instrumente chirurgicale la Hunterian Museum fără să fie vreun Dr. House. Nu intră la Harrods nici prăjit pentru că o fostă colegă de clasă care-a fost chelneriţă doi ani în Anglia i-a recomandat un magazin în East Ham. După trei zile de drumuri lungi cu metroul şi trenul ca să bifeze numai lucruri deosebite în periplul lui în capitala Angliei, ajunge la concluzia că Londra e cam “pomul lăudat” şi că “londonezii sunt şi ei oameni ca noi”.

Turistul “ador să urmăresc o umbrelă galbenă”. E opusul omului de mai sus. Pentru el, excursiile se fac în grup organizat pentru că lumea e plină de primejdii şi neprevăzut. De obicei îşi cumpără un pachet turistic “cu de toate” în care se îngrămădesc sute de obiective în 5 zile. În oraşele prin care aleargă câte un semi-maraton în fiecare zi, nu vede mai nimic în afară de umbrela galbenă pe care o ţine ghidul ridicată în fruntea turmei. Se întoarce acasă cu dureri de gât de la poziţia nefirească a capului, cu dureri de picioare de la atâta umblat şi cu o bogată salată culturală în cap: turnul Eiffel ştie că e la Paris, dar Pieta nu-şi mai aminteşte exact unde a zărit-o.

Turistul “sus pe toc”. E turistă şi în general vine din estul sălbatic al Europei. De la îmbarcarea în avion o vezi cu botinele ei de 12 cm făcând exerciţii de echilibristică. Cum călătoria este un “eveniment” major în viaţa ei, îşi asortează pantofii cu un machiaj strident de prostituată ori mireasă rurală, chiar dacă ea e, de fapt, fată de treabă. Afişează sub fondul de ten o mină nefericită, de condamnată la muncă silnică şi merge cu genunchii uşor îndoiţi ca să îi fie ceva mai uşor. Cel mai vrednic de milă personaj pe care l-am întâlnit a fost o domniţă rusoaică, cu un soţ de mână, pe acoperişul Catedralei Sfânta Cruce din Barcelona ale cărei tocuri subţiri intrau în grilajul care acoperea podeaua. Acest tip de turistă este grozav de temerară. O poţi vedea cu cizme imposibile în staţiuni montane, roind în jurul pârtiei sau afundându-se cu tocurile de la sandale în nisipul plajei vara.

Va urma.

Pentru fotografii despre viaţă şi călătorii, intraţi pe contul meu de Instagram şi daţi un follow.