În Capul Verde am ajuns în vara lui 2013 hotărâtă să rezolv o afacere sentimentală veche de nouă ani. Voiam să mă împac cu duhul Cesariei Evora şi să înţeleg cât de greu e să pleci desculţă din Mindelo şi să ajungi divă la Paris.  

20 decembrie 2011, insula Sao Vicente, Mindelo, Capul Verde

Un sicriu într-o cameră din primărie e acoperit de steagul insulelor Capului Verde. Alături, un cor de tineri cântă Sodade (un fel de dor capoverdian). Nu e om din Sao Vicente, nici din insula vecină, Santo Antao, care să nu fie pe stradă astăzi. Unii plâng zgomotos, alţii aplaudă ca la concert, atunci când coşciugul iese din clădire pe umerii unor militari. În el e Cize, măicuţa, diva, draga lor, Cesaria Evora.

Antero Julio Goncalves dos Santos, zis Tey Bateristul, i-a fost alături 20 de ani, în aproape toate turneele mondiale. Şi-acum e aproape, se împinge cu mulţimea pe strada care duce spre cimitir. Din senin, oamenii încep să se oprească şi să îşi dea jos încălţările. Pentru ea, cea care a plimbat în jurul lumii, sufletul capoverdian, lepădându-şi pantofii.

Când Tey a intrat pe poarta cimitirului, a reuşit să se strecoare, mic cum e, până lângă groapă. O ultimă privire şi ca-n cântecul lor, “dacă o să mă uiţi, o să te uit şi eu”. Zeci de mii de oameni au început să aplaude şi să chiuie întocmai ca în acea seară, cu zece ani în urmă, în care Cesaria a ridicat în picioare toată sala Olympia de la Paris.

 26 iunie 2013, insula Sao Vicente, Mindelo, Capul Verde

Tey Bateristul plânge lângă mormântul Cesariei. Dă la o parte cu mâna, mormanul de flori de plastic care acoperă crucea. Îmi arată, scrie acolo, e îngropată cu mama ei. A vorbit cu Cize cu două zile înainte să moară. A întrebat ce mai face unul, ce mai face altul, au râs. Era în micul spital din Mindelo, dar ea a vrut să fie aşa, femeie mai încăpăţânată n-a existat pe faţa pământului. S-a îmbolnăvit la Paris, avea cei mai buni doctori, numai că ea a ţinut-o una şi bună să o transporte în insule. Avea ceea ce se numeşte “sodade”, dor, nostalgie, boală după casă. Era singurul loc în care se putea relaxa. Luau o sticlă de wiskey şi mergeau seara pe plajă. Tot timpul era înconjurată de bărbaţi, aşa a fost de tânără, când era foarte frumoasă. Prietene avea puţine şi zicea că unde-s trei femei laolaltă iese o cotcodăceală. Beau, fumau, cântau şi dansau, după cutumele civilizaţiilor tropicale de pe coasta Africii până-n Caraibe.

Îl iau pe Tey şi-l car până pe plajă. Nişte băieţi frumoşi joacă fotbal. Nişte fete frumoase îşi fac poze. Ne înveselim de-a dreptul şi bătrânul începe să se dea mare cu cămaşa lui nouă, colorată, cumpărată din Senegal. Îi confirm că e chipeş şi-i stârnesc amintiri despre România. Ce spectacole, ce public, le plăcea mult în Europa de Est, cu vin şi cu ţuică şi cu fete frumoase. Şi divei îi plăcea, mai ales vinul, o dată chiar i-a confiscat o sticlă pe care o primise cadou. Nu s-a lăsat până nu i-a luat-o, era ca un copil mic şi râzgâiat când poftea la ceva.

 24 iunie 2004, Bucureşti

O văd, masivă şi liniştită, prăvălită pe o canapea în cafenea la Marriot. Fumează încetişor, faţa îi rămâne aproape nemişcată, parcă cineva ar fuma pentru ea. Aşa şi cântă, de parcă are în burtă un duh al muzicii care îi face toată treaba, ea e doar aparatul din care se emit sunetele. Îi întind mâna şi mă prezint şi o aud cum spune:

– Cesaria Evora.

E înconjurată de mulţi oameni şi bosumflată ca un copil mic. Nu i-a plăcut friptura, îi e foame, unde-i coniacul, e obosită, n-are chef. Mă trage lângă ea şi-mi explică în engleză, serioasă, cum e prea bătrână să meargă pe picioarele ei la maşină. Trebuie o ambulanţă. Gata, a hotărât, dacă nu aducem ambulanţă nu vine cu noi.

Sunt producător executiv la emisiunea “Gheorghe”, cu Andrei Gheorghe, de la Antena 1. Am muncit luni de zile să o aduc în emisiune. Am făcut hârţoage, am dat asigurări, m-am agitat şi-am făcut rost de toate lucruşoarele pe care managementul ei mi le-a cerut. Încep să dau telefoane, găsesc ambulanţă, ne va aştepta la studio, acum vom folosi scaunul cu roţi al hotelului. Cesaria mormăie a supărare, se ridică, şi-o ia spre limuzina din faţă, cu alaiul în spate.

Când ajungem la studio se pune în scaun şi mă întreabă dacă cel care o împinge e medic. Nu e, e un infirmier, cărător, ceva. Pufneşte să se prezinte medicul, apare un tinerel firav în halat. Ea îi face semn să o împingă. Ne conformăm şi o depunem cu atenţie în cabină.

I-am cumpărat zeci de coşuri cu flori (Doamne, dacă ar şti conducerea televiziunii ce risipă am făcut, m-ar arde pe rug!) ca să împodobim camera. Studioul e plin de angajaţi care au venit să o vadă, s-o atingă. Cesaria însă n-are chef de nimic. Inspectează bufetul: suc de portocale, suc de rodii, suc de roşii, banane, mere, struguri, mango, apă minerală, apă plată şi câteva cutii diferite de lapte, adică tot ce ni s-a cerut să avem pregătit pentru ea. Asistenta îi toarnă un pahar de lapte. Se aude dinspre divă: “Milk, but no bread?”. E 10 şi jumătate noaptea, val vârtej şeful de producţie aleargă înspre cel mai apropiat supermarket non-stop. Ajunge şi pâinea, zâmbim, asistenta îi întinde o bucată. “Bread, but no butter?”, răsună întrebarea în urechile noastre. Mai e atât de puţin până trebuie să intrăm în direct. Untul aterizează cu maximum de viteză în cabină, în sortimente diferite. O felie de pâine unsă stă pe o farfurioară aşteptând să fie mâncată. “Butter, but no cheese?” Nu glumeşte, deloc nu glumeşte, şeful de producţie e un fel de Usain Bolt, pleacă şi se întoarce cu punga de mâncare. Gata, avem un sendviş întreg, cu lapte lângă. Doar că Cesariei i-a fugit pofta de mâncare.

 26 iunie 2013, insula Sao Vicente, Mindelo, Capul Verde

E roz şi mare, cu două etaje, o hardughie cu nişte coloane pocite, albe. În faţă are un fel de terasă. E casa de vedetă a Cesariei Evora, pe care şi-a permis-o târziu în viaţă, după ce a cunoscut succesul, în anii ‘90. Un cerşetor e atârnat de poarta închisă, adulmecă ceva, parcă. Fac poze şi intru în vorbă cu o vecină. “Nu te uita că are casa mare, era femeie ca mine şi ca tine.” Uite-acolo stătea, pe un scăunel, în faţă. Fuma, poarta deschisă tot timpul. Se bagă-n vorbă şi Nilton, băiat tânăr şi ghid turistic. “Eu intram cu turiştii în curte şi o întrebam ce face. Ne puneam la poze, uite, chiar acolo în colţ, lângă uşă. După aia intram în casă, oamenii erau curioşi.”

Două puştoaice care vin de la şcoală mă pun să le fac o poză. Îmi zic cum Cesaria hrănea tot cartierul, nu conta, sărac, bogat, dacă îţi era foame, intrai la ea. Tot parterul casei era o uriaşă bucătărie, avea angajate care găteau când nu era în turnee. Voiai mâncare, primeai o farfurie mare cu peşte, cartofi, manioc, tapioca, varză fiartă ori fasole. Vecina confirmă.

Şi Nolito Bateristul, pe care Cesaria l-a legănat când era mic. Aici, în cartier, Cize şi mama lui Nolito se ajutau una pe cealaltă pe vremea când cântăreaţa se zbătea să aibă bani cât să-şi crească fata şi băiatul. Le lipseau atâtea, în sufletul ei a rămas mereu flămândă, crede Nolito. A cântat şi el cu ea, când era adolescent şi Cesaria tânără. Oftează când îşi aminteşte ce frumuseţe era, ce femeie fermecată, ce trup, ce ochi. De dragul ei a învăţat să zdrăngănească la chitară, mergeau prin baruri seara şi scoteau împreună un ban. Când a devenit faimoasă el a pierdut trenul, că a plecat în Portugalia să facă facultatea de meteorologie. Mă anunţă că o să am numai zile cu soare în Capul Verde (cum altfel?), în vreme ce coborâm spre mare, prin cartierul Cesariei, trecând pe lângă modestul spital în care şi-a dat sufletul.

 24 iunie 2004, Bucureşti

Machioza, o fată blondă şi foarte frumoasă, iese speriată din cabina Cesariei. A împins-o, îmi jură că nu i-a făcut nimic, că a vrut doar să o dea cu pudră. Întreb diva dacă vrea sau nu să fie machiată, ne lămurim că da, n-are nimic împotrivă. Sunt panicată că nu vom ajunge în studio la ora potrivită. Vorbesc cu emisia şi le explic că doamna Evora e un pic dificilă. O urnesc dimpreună cu asistenta ei, o punem în scaun, bietul medic împinge pe o rampă de acces cu sudoare. Ajungem sus, pe platforma unde va sta, când aud clar şi răspicat: “I don’t speak English and French. I only speak Criolu”. Traducătorii în regie sunt de franceză şi engleză, aşa cum managementul ei ne-a cerut. Zâmbesc ca o toantă dezamăgită în amor de un ticălos şi aranjez cu asistenta ei să traducă ea din criolu în engleză. Va fi ca la nebuni, dar va fi. Îşi dă jos pantofii şi se trânteşte în fotoliul în care pofteşte, nu în ăla în care trebuie. Îi dăm drumul cu doar câteva minute întârziere. Cesaria vorbeşte, mormăie, se foieşte. Din senin o aud că îi cere lui Andrei Gheorghe, în mijlocul unei întrebări, ţigări. Regizorul de platou îşi scoate ţigările şi i le dă. Nu, alea nu-s bune, vrea ţigările ei, din poşeta ei. La televizor, telespectatorii urmăresc asta. Primeşte ce vrea, începe să fumeze şi pare că se mai relaxează. Gheorghe o întreabă de bărbaţi, de ce n-a fost măritată, de iubirea din cântecele ei. Primeşte înapoi o privire de te poate trimite direct pe lumea cealaltă. Se termină tot, gărzile de corp intră în platou. Văd din regie, printre ele, un tip imens, de culoare, care ţine poşeta Cesariei în braţe. Am un moment de panică şi încep să alerg înspre platou, cine e ăla, de ce e acolo, îmi amintesc de braţul de hârtii pe care l-am semnat în care am jurat să nu mişc nici un fir de păr din creştetul cântăreţei. Până sunt la locul faptei, cei doi se îmbrăţişează tandru. E nepotul meu, îmi spune zâmbind. În holul studioului e adunată ditai galeria de angajaţi din Antenă veniţi să o vadă. Un băiat vrea să ia un autograf de la ea, îl refuză şi merge mai departe spre cabină. Am şi eu un CD în mână, mi-l smulge şi scrie pe el “Love, Cesaria”.

 24 iunie, 1999, Arles, Franţa

Eram pe vremea aceea lovită de prima dragoste devastatoare, în luna de miere, în Provence. În teatrul antic din Arles, printre coloane de piatră, Bregovici cu taraful aferent ne făcea să dansăm ca nebunii. Ridicasem deasupra noastră un nor de praf, când, deodată, prin el, demn şi ireal, s-a auzit Ausencia. Cesaria nu era acolo în carne şi oase să ne vadă feţele pierdute în plăcerea cântecului, uimirea din ochii noştri la impactul cu sunetul dens, ca noaptea aceea din Provence. Nu ştiam pe vremea aia dacă e femeie sau bărbat, om sau extraterestru, habar nu aveam de unde vine şi de ce cântă aşa, de parcă trebuie să-şi posede publicul cu orice preţ. Am aflat apoi totul despre ea, i-am învăţat piesele de pe toate albumele, pe rând, le-am dansat şi le-am iubit, am lăsat-o să-mi invadeze viaţa şi să se instaleze la mine, să umple golurile dintr-o succesiune lungă de dramolete ale tinereţii.

 26 iunie 2013, insula Sao Vicente, Mindelo, Capul Verde

Capul Verde e tot uscăciune. Munţii sunt acoperiţi parcă de praf lunar. Apa e turcoaz, casele colorate, oamenii veseli şi frumoşi. Sunt neamuri amestecate de navigatori şi sclavi din vestul Africii. Poartă în ei dorul de ducă al strămoşilor lor care-au stăpânit mările şi oceanele, negustori, exploratori, aventurieri, piraţi. Poartă în ei ataşamentul faţă de pământ al Africii negre, indiferent cât de sterp e pământul. Mai mulţi capoverdieni trăiesc în afara graniţelor decât în şiragul de zece insule din Atlantic, dar fiecare dintre ei visează la marea întoarcere. Tey Bateristul e bucuros că e acasă, dar trist că nu mai are cu cine să plece în turnee. Îi spune Cesariei “măicuţa bună” sau “Madona neagră” după statuia Sfintei Fecioare pe care a văzut-o el în Polonia. Nu se urca pe scenă dacă toţi ai ei, tribul, nu era plătit şi hrănit. Dar era obosită, atât de obosită de lume. De-aia a murit, nu de inimă, nu de la băut şi fumat, ci de la oboseală, de la dorul de casă, de la neliniştea umblatului aiurea pe te miri unde. Numai în Capul Verde se odihnea, numai în insulele dulci, unde lumea se iubeşte mult şi cântă încet, legănat, de nu ştii niciodată dacă muzica-i veselă sau tristă.

Articolul a fost publicat în Esquire, în 2013. Mulţumesc pentru ajutor lui Nilton Soares de la agenţia de turism Sol Tropical şi companiei Tap Portugal România care a susţinut proiectul Muzici şi plaje: Capul Verde.