Sunt un om curios, atât de curios încât mă aştept oricând să vină ziua în care să fiu pisica omorâtă de curiozitate, ca-n proverbul britanic. Sigur, la mine călătoritul intensiv a început ca meserie (am fost creatorul şi producătorul emisiunii Bazar, TVR 2), apoi m-am trezit într-o bună zi că am un viciu nou. Soţul meu îmi zice că sunt “dromomană”.
Cum călătoresc.
Din 2005 fac călătorii pentru mine şi pentru alţii. Adică le desenez, le închipui, le visez şi la final le execut. Fiind producător de emisiuni şi documentare de călătorie trăiesc un fel de culme a “contului propriu” pentru că n-aş găsi ce vreau să văd în pliantele agenţiilor turistice.
Bagajul.
Am o geantă absolut uriaşă. Plec cu ea pe jumătate goală şi nu mă pot lipsi niciodată de iPad, laptop şi aparat foto. Niciodată nu las acasă sticla cu parfum, trusa de machiaj şi cel puţin o carte pe hârtie. Când mă întorc, din geanta mea nu lipsesc aproape niciodată haine tradiţionale şi bijuterii din locurile în care am fost.
Ce e călătoria pentru mine.
Într-o bună zi, din senin, după ture de câte o lună de alergături prin lume, mi-am dat seama că mi-e foarte dor de ceva. Acel ceva era mirosul de aeroport, aproape indescriptibil în cuvinte. Atunci mi-a fost destul de clar că asta cu călătoritul e viciu, dependenţă, că am o permanentă stare de nelinişte când sunt acasă. Din categoria simptomelor: îmi place să mă uit la hărţi, adesea mă trezesc că fac căutări pe google cu cele mai bizare locuri de pe lume, pot vorbi ore în şir despre călătorii, gătesc chicken tikka masala şi laksa ireproşabil, dar nu-s în stare să fac nişte sarmale decente, scriu pe blog şi când n-am timp, despre ce şi cum am mai văzut prin lumea asta frumoasă.
Care au fost cele mai lungi călătorii.
Multe dintre călătoriile mele au fost mai lungi de o lună. Cu avionul cel mai mult am mers până în Auckland, Noua Zeelandă, cu oprire pe coasta de vest a Australiei şi în Malaezia. Deşertul australian e cu siguranţă sălbatic, dar şi jungla malaeziană ori thailandeză sunt. O bucată din sufletul meu a rămas în Orientul Mijlociu, în munţii Libanului, lângă cedrii milenari. O alta am lăsat-o în Capul Verde, la acei oameni care ştiu că cerul albastru e mai frumos ca o maşină scumpă, că muzica lor e mai preţioasă decât o casă luxoasă şi că omul e fericit cât iubeşte. O fărâmă este încă într-un sătuc de pe un vârf de munte din Turcia de sud-est, la nişte oameni care m-au primit în casa lor, m-au hrănit cu pâinea lor şi mi-au spus poveştile lor incredibile. La fel de legată mă simt şi de familia lui Emil Căldăraru, romi din Brateiu, Sibiu, care mi-au deschis uşa fără să clipească, deşi eram o străină pentru ei.
Ce e ăla un loc periculos.
Eu cred cu neclintire în bunătatea lumii, de aceea, în afara zonelor de război, mi-e greu să categorisesc un loc ca fiind periculos. Tehnic, după comunicatele guvernului turc, cel mai periculos loc în care am fost e un sat de kurzi fundamentalişti de lîngă oraşul Mardin (Turcia, lângă graniţa cu Siria şi Irak, în Kurdistan). M-am întors în zonă în vacanţă şi o să o mai fac cu prima ocazie. Să baţi la poarta unui om din Kurdistan sau a unui om din Japonia e fix acelaşi lucru în termeni de pericol. Aş spune totuşi că e bine să ştii cum se bate la o poartă.
De ce călătoresc.
Din ce în ce mai mult călătoresc ca să văd oameni, nu locuri. Fac asta ca să mă încarc de încredere şi speranţă, cumva e un demers egoist. De-a lungul timpului, oamenii pe care i-am întâlnit m-au învăţat de la “cum să te laşi de fumat” la “cum să faci o supă pho”, de la “cum să vorbeşti cu cineva care nu ştie limba pe care o vorbeşti” la “cum să-mi înghit cu ruşine prejudecăţile”.
Ce am învăţat din călătorii.
Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să nu fiu o ceaşcă plină cu ceai. Se spune că un maestru Zen a primit în vizită un profesor universitar care căuta să înveţe străvechea înţelepciune. Maestrul i-a turnat ceai profesorului până când a umplut cana, dar nu s-a oprit, iar ceaiul a început să curgă pe masă. Profesorul i-a spus îngrozit:”de ce torni, nu vezi că nu mai intră nimic?” Maestrul i-a replicat: “eşti plin de opinii şi speculaţii ca ceaşca asta plină de ceai. Ca să înveţi ceva trebuie să goleşti ceaşca.”
Unde îmi doresc să ajung.
Aş vrea să ajung în regatul Mustang din Nepal, o regiune fostă autonomă, în regiunea himalayană.
Care-i cel mai ciudat lucru pe care l-am mâncat.
Probabil că durianul e cel mai bizar lucru pe care l-am îngurgitat. E fructul rege al Malaeziei şi are un miros de ceapă stricată, plus mlaştină infectă, sulf şi acetonă. Gustul însă este o combinaţie îndulcită de migdale crude, amestecate cu vanilie şi lapte, mirodenii discret ciupitoare de limbă, lichior, coniac şi boabe de cafea parfumate. Ador durianul şi de fiecare dată când îmi cumpăr unul în pieţele din Asia de Sud-Est, vânzătorii îmi fac galerie încântaţi că o creatură de departe apreciază bunătatea locală.
Munte sau mare? România sau străinătate? Troller sau rucsac? GPS sau hărţi?
Nu mă duc la munte pentru munte şi la mare pentru mare, aşa că îmi este indiferent peisajul. Vreau condiţii potrivite pentru locul în care merg: n-o să caut 5 stele în Tibet, după cum n-o să caut un hostel în Madeira. România e la fel de bună ca străinătatea. Poţi călători însoţit şi să te simţi singur. Îmi plac mai mult oraşele decât locurile sălbatice. Călătoresc cu trollerul de ceva vreme, am depăşit vârsta rucsacului. Iubesc hărţile de hârtie, încă le folosesc, dar numai de drag, GPS-ul e o invenţie minunată. Mi s-a făcut o nedreptate că m-am născut în ţinuturi cu iarnă, aş vrea să trăiesc o vară continuă. Avion, maşină, tren, balon, barcă, vapor, pe jos. Shopping în bazaruri tradiţionale şi muzee în marile oraşe.
Locurile mele preferate.
N-aş îndrăzni să-mi imaginez nici ce locuri preferate o să am peste cinci ani, darămite la pensie. Eu iubesc Bucureştiul mult, e un oraş în care mă simt veşnic călătoare pentru că aici veşnic trebuie să faci eforturi de adaptare. Nu mă văd trădându-l pentru un alt loc, dar aştept întrebările voastre peste 45 de ani şi vom vedea care vor fi răspunsurile.
Notă. În octombrie, revista Unica m-a întrebat despre călătorii. Eu am răspuns, ei au publicat un articol frumos din răspunsurile mele. Astea sunt răspunsurile integrale la întrebările lor.
În poză sunt eu şi prietena mea Sorana Badea, pe plaja din Mararikulam, India, arătându-i talentatei fotografe Sorina Dumitrescu cartea noastră preferată.