Ecranele au fost inundate zilele astea de pelerinii care aşteptau la rând la moaştele Sfintei Parascheva. Ştirile curgeau în delir despre îngrămădeală, cozi kilometrice, sarmale, politicieni, minuni, vânzători ambulanţi, bani, afaceri, iar sarmale şi-n plus, mană cerească pentru presă, un deces al unei biete femei în timpul aşteptării. Dacă murea în faţa televizorului la vreo emisiune incendiară, nu mai era aşa o mare problemă.  În toată această gălăgie, n-a mai fost vreme să se vorbească despre pelerinaj. În corul comentatorilor se aud mai cu seamă vocile puternice ale celor care consideră pelerinii nişte smintiţi manipulaţi de biserică să se chinuiască groază şi şoc în fiecare an de 14 octombrie.

Dar pelerinii nu sunt nişte smintiţi, nici nişte idioţi. Sunt doar nişte călători, care o dată, de două ori pe an, lasă totul în spate şi fac un voiaj fabulos spre centrul universului lor spiritual. Iar asta e greu de transmis la televizor, în direct.

Un ghid evreu care văzuse vreo câteva mii de pelerini români în viaţa lui mi-a povestit că deseori are în grupuri bătrâni încălţaţi în papuci de cauciuc, cu câte o plăsuţă de plastic în chip de bagaj, care au vândut pământ sau animale doar ca să ajungă la Ierusalim. Desigur, de cei 700 de euro şi-ar fi putut cumpăra un televizor nou şi-un telefon mobil, dar nu, ei au vrut să meargă în pelerinaj. Ghidul vorbea despre ei cu admiraţie şi uimire, explicându-mi că aceşti oameni nu se pierd niciodată deşi sunt cu desăvârşire neumblaţi, se comportă adecvat în orice situaţie, se trezesc la 6 dimineaţa şi se culcă mult după miezul nopţii. Nemulţumirea lui de vorbă lungă şi narcisist era că nu prea îi ascultă explicaţiile pentru că, pelerinul absoarbe din locurile în care merge ceva nevăzut, care n-are nevoie de prea multe cuvinte.

Ştiu cum arată pelerinii de când eram foarte mică. Sunt un fel de oameni fericiţi, deşi asta nu se vede când îi filmează televiziunile. Am locuit până la 4 ani în Mănăstirea Neamţ şi la Înălţare, mii se oameni veneau să se roage acolo. Cu o seară înainte, parcarea din faţa casei noastre se umplea de maşini (altfel era perfect goală în restul timpului). În curtea noastră erau corturi, mama le dădea apă celor însetaţi. Veneau cu maşini sau căruţe şi era o atmosferă veselă, de aşteptare înfrigurată. În zilele acelea de primăvară, comunismul, România cenuşie, foamea, frigul, nevoile, oprimarea, deveneau invizibile pentru cei care participau la sărbătoare.

Am fost eu însămi pelerin de câteva ori, iar cea mai memorabilă ocazie a fost anul 2000, la Vatican, la Jubileul tinerilor. Am făcut Drumul crucii, am mers până la marginea oraşului pe jos, ca să particip la întâlnirea cu papa Ioan Paul al II-lea, am dormit sub cerul liber după o liturghie de noapte alături de alte milioane de oameni din toată lumea. Nici nu mai ştiu câte zile au fost, dar îmi amintesc bine că nu mă interesa să mănânc sau să dorm, că mă lăsam dusă de energia aia uriaşă a mulţimii, că mă hrăneam cu veselia din jurul meu.

De fapt, când pleci în pelerinaj, abandonezi încărcătura aia pe care o duci în spinare în viaţa de zi cu zi. Am văzut asta clar în aeroportul din Konya (Turcia), asediat de grupurile care plecau spre Mecca, printre care mă strecuram încercând să fac rost de un bilet de avion în una dintre cele mai sinistre zile ale vieţii mele. Oamenii ăia îmbrăcaţi în alb nu mi-au dat bilet, dar am cules de la ei compasiune, bunătate şi linişte, adică exact ce îmi trebuia mie atunci.

Când pregăteşti o călătorie obişnuită începi cu grijile. Unde o să dorm? Cât de mare e camera, cât de central e hotelul, câţi bani dau pe el? Ce o să mănânc, unde, cât costă? Cu ce mă transport, e rapid, e cea mai bună variantă? Când pregăteşti un pelerinaj te întrebi numai despre tine. Cum o să fiu? Ce o să simt? Chiar o să pot?