Toată dimineaţa mi-am înfipt capul într-o ceaţă densă care se iţea pe deasupra străzilor, aşteptând să se facă o oră suficient de decentă cât să mă duc la un coffee shop şi să îmi aleg marfa din galantarul cu marijuana. Am dat târcoale casei lui Anna Frank, dar coada mi s-a părut prea lungă şi eu prea lipsită de răbdare. Am intrat într-un bar şi-am băut un capucino neobişnuit de bun. Am luat o ambarcaţiune să mă dau pe canale. Barcagiul purta căciulă de Moş Crăciun (Sf Nicolae, de fapt) şi era de-o veselie suspectă.

Nici acum nu sunt lămurită de la ce oră încolo e rezonabil să fumezi iarbă, de aceea hotărâsem că voi amâna momentul până spre seară. La băut e simplu. Cel mai devreme un pahar de vin la prânz, asta dacă nu o arzi foarte aristocratic şi-ţi permiţi un pahar de şampanie la micul-dejun.

Când ceaţa s-a ridicat am dat o tură prin piaţa de flori şi mi-am cumpărat câteva plase de bulbi butucănoşi care urmau să se transforme în cele mai delicate şi graţioase flori din lume. Fiecare punguţă pe care o primeam era însoţită de un lung discurs despre cum şi când trebuie să plantez, ce datorii am faţă de noua fiinţă vegetală adusă pe lume, un fel de curs complet de grădinărit care îmi intra pe o ureche şi-mi ieşea pe alta.

Şi s-a făcut noapte în Amsterdam. Fetele au apărut în vitrinele Cartierului roşu, năluci sexy, teatrele erotice şi-au deschis porţile (iadului), duhul distracţiilor interzise plutea pe deasupra apei şi a uscatului deopotrivă. Şi-atunci mi-am cumpărat un joint, m-am dus la hotel şi în vârful patului, cu ochii ţintă la MTV, l-am fumat. Ştiu că era un videoclip cu Shakira, ceea ce m-a înveselit peste măsură. După câteva minute am început să fiu din ce în ce mai atentă la televizor pentru că orice piesă, chiar şi alea despre care ştiam cu siguranţă că sunt cântate de Michael Jackson, erau cu Shakira în rolul principal. Se unduia pe ritmurile lui Britney Spears şi cucerise videoclipurile lui Aerosmith. Îmi place Shakira, dar aveam nevoie de aer şi spaţiu, aşa că am ieşit la o plimbare. În piaţa Nieuwmarkt nişte tineri împingeau o maşină de poliţie. Maşina stătea pe loc, iar poliţistul zâmbea amabil la ei din spatele volanului şi-i lăsa să-şi facă damblaua. M-am apropiat şi nu zic că nu mă aşteptam, am văzut că tânăra era de fapt, Shakira. El era un tip complet anonim.

Mi-am făcut loc mai departe pe străduţele centrului vechi şi m-am înfipt într-un bar unde mi-am comandat o cola. O muzică discretă îngâna “Whenever, wherever/We’re meant to be together” când un domn a intrat în vorbă cu mine şi s-a plâns de mulţimea turiştilor confuzi din Amsterdam. Era un discurs cu “aşa nu se mai poate, ne mănâncă aerul, nu mai poţi merge într-un bar să socializezi normal că te împiedici de tot felul de drogaţi.” I-am dat dreptate şi am plecat mai departe cu hotărârea ca, dacă o mai văd pe Shakira, să-i cer un autograf. În restaurantul cu fripturi argentiniene delicioase, nici urmă de vedete muzicale internaţionale, aşa că am mâncat pe repejor jumătatea de kilogram de carne.

Am dat o fugă (la propriu) până la grupul statuar Rondul de noapte, făcut după celebra pictură a lui Rembrandt. Deşi era întuneric zdravăn, n-am putut să nu observ că personajul cel mai mic, din stânga imaginii, avea chipul lui Shakira. Sigur, n-am putut să-i cer autograf că era din bronz. Am mai zărit-o fugitiv în noaptea aia, într-o barcă, poate am şi strigat-o, dar fără succes.

Dimineaţa, în camera de hotel zăceau multe pungi cu încălţări, despre care mi-am amintit că le-am cumpărat cu o seară înainte. Printre ele erau nişte cizme superbe, lungi, mărimea 39 (eu port 35-36) şi nişte cizme superbe, scurte, care n-aveau altă problemă decât aia că erau amândouă pentru piciorul drept.

Am curăţat camera conştiincios şi, cu un uşor sentiment de vinovăţie, am dat drumul la MTV. Nici urmă de Shakira şi credeţi-mă, din această pricină am răsuflat uşurată.

P.S. Dacă sunteţi fani Shakira, acum vă puteţi lua bilete ieftine, la ofertă, de la KLM.

Poza cu lalelele e luată de aici.

Poza cu Rondul de aici.