Am văzut Afganistanul de sus, de la 10 mii de metri, într-o dimineaţă senină, în drum spre Australia. O adunătură de munţi sterpi, roşiatici, care garniseau mici oraşe de piatră galbenă. Mi-am făcut în cap de atunci până acum nenumărate trasee care includeau capitala şi munţii Koh-e-Baba. M-am gândit de nenumărate ori la istoria nefirească a locului, care a transformat o ţară în care hiturile lansate luni la Londra se auzeau în Kabul marţi, într-o fundătură plină de moarte. Într-o zi, am distribuit pe Facebook o poză cu nişte fete tinere, occidentale, în fustă scurtă, pe străzile unui oraş afgan. Ahmad Ekram Ahmadi, din Mazar-e-Sharif, a comentat la poză şi aşa am început o lungă conversaţie despre “Afganistanul turistic”. Cele de mai jos sunt scrise de el pentru blogul meu.

“M-am născut în timpul războiului (1984) şi până acum n-am prea văzut pace în ţara mea. Înainte de talibani şi în vremurile lor era foarte greu să trăieşti în oraşul meu natal, Mazar-e-Sharif. În fiecare zi erau lupte, uneori zburau gloanţele din toate colţurile moscheii albastre din centru. Toată lumea se lupta cu toată lume.

Când talibanii au capturat regiunea au început să caute prin casele oamenilor după etnici hazara. Eram mic când toată familia prietenului meu Karim Bakhsh Wafayee a fost măcelărită de oamenii ăştia. Dar nu era numai despre etnie, pentru că şi tatăl meu a fost omorât la începutul regimului lor.

Viaţa începuse să fie cumplită. Într-o zi, de pildă, am trecut pe strada Lailami de lângă moschee şi am văzut o mulţime de oameni adunată. M-am apropiat curios. Se uitau la o mână tăiată agăţată într-un copac. Era mâna unui om acuzat de furt. Câteva zile n-am ştiut de mine, am căzut la pat, bolnav.

Mă simt norocos că am supravieţuit, în toată moartea aia din jurul meu, moarte care a continuat şi după căderea regimului taliban.

Dar Afganistanul nu e numai despre asta pentru că noi, oamenii normali, am continuat să ne trăim vieţile.

O să îţi spun despre locurile pe care oricine cred că le poate vizita astăzi în ţara mea. Cel mai frumos loc este Band-e-Amir, la 75 de kilometri de Bamyian, acolo unde talibanii au dinamitat statuile lui Buddha. Iarna se schiază sau se face snowboarding. Sunt şi turişti străini care vin, zona e destul de sigură, ca tot nordul Afganistanului, de altfel. Ei au fost atraşi de trei australieni care au venit să facă snowboarding în munţi.

Peisajele sunt uimitoare, din loc în loc, printre munţi sunt lacuri albastre, văile sunt largi şi adăpostesc mici sate.

Locul meu preferat lângă Bamiyan este Valea Dragonilor, unde e un fel de canion cu râuri de munte, despre care se spune că ar fi lacrimile unui dragon. Poţi vedea şi o mulţime de peşteri (care au fost budiste), altare islamice ori fortăreţe medievale, rămăşiţele unor oraşe de pe vremea când pe aici trecea Drumul Mătăsii.

Kabul e un oraş frumos, deşi cam aglomerat. Eu merg în Grădinile Babur, o pată verde într-un oraş de piatră. Primăvara, de Anul Nou, familiile din capitală fac excursii la lacul de acumulare Qarha, o pată albastră în munţii deşertici. Pe vremuri, palatul Darul Aman era o mare atracţie turistică, din păcate astăzi e mai mult o ruină. La fel şi Palatul Tajbeg, o fostă reşedinţă de vară a regilor afgani.

Şi în oraşul Herat se poate călători, numai că trebuie să iei avionul până acolo. Au şi un aeroport nou.

Moscheea din centru este una dintre cele mai mari din Afganistan, cu mozaicuri albastre pe toată faţada.

Aş recomanda şi minunatul minaret Jam, un turn de 65 de metri, care a rezistat 1000 de ani tuturor nenorocirilor din ţara mea. Din păcate, drumurile până acolo sunt foarte nesigure, din princina talibanilor.

Afganii sunt nişte oameni, în mod tradiţional, ospitalieri, care îşi protejează oaspeţii. Ştiu că nu pare aşa, dar atacurile sinucigaşe nu sunt parte din cultura noastră, ci sunt nişte importuri pakistaneze şi arabe. Nenorocirea este că în zonele controlate de aceşti fanatici nu mai există şcoli, iar copiii nu învaţă altceva decât Coranul. Asta înseamnă că viitorul apropiat va fi tot plin de fanatism religios şi de ignoranţă.

Dacă ajungeţi vreodată în Afganistan, cumpăraţi-vă covoare, bijuterii lucrate manual ori cojoace brodate.”

Ahmad Ekram Ahmadi a studiat contabilitate şi finanţe. Are cinci surori şi locuieşte în Mazar-e-Sharif. A lucrat ca profesor de engleză pentru o serie de ONG-uri locale şi internaţionale care se ocupau cu copii defavorizaţi ori cu handicap fizic. A avut colaborări ca translator pentru jurnalişti germani şi francezi. A fost asistent al CEO-ului NAPCOD (o agenţie al Băncii Mondiale). Pozele îi aparţin, iar în ultima apare alături de profesorul lui de engleză canadian, despre care spune că e cel mai bun din lume.