Mă duc la Universitate să văd protestele. Un jandarm blond, mare cât plopul, vrea să mă uşuiască de pe trotuar. “Vă rog, ori intraţi, ori circulaţi”. Colegii lui nu mă lasă să intru. “Ocoliţi, pe-aici nu se intră”. Mă duc la plop şi îl chem să se descurce el cu colegii, plopul e amabil şi-mi face loc printre două ţestoase ninja care izolează locul. Se scandează ceva cu faţa spre Teatrul Naţional, e trafic şi nu se aude bine ce spun oamenii, mi se pare că aud: “România curmă vise!”. Hopa, protest cu poezie, foarte pe placul meu. Soţul meu, mai fin de urechi îmi traduce, e doar “România, stat poliţienesc!” Dau nişte ture, recunosc un sfert din Facebook-ul meu, mă întâlnesc cu amici şi prieteni. “Uniţi, salvăm Roşia Montană!”Tobe, sticle de plastic, fluiere. Oamenii sunt foarte civilizaţi: “Mă scuzaţi, aş vrea să trec.” Nu tu împins, nu tu animăleală. Din când în când mulţimea se aşază pe jos.

Nu reuşesc să ajung mai în faţă, o iau spre Magheru şi rog jandarmii să mă lase să trec. “Nu pe aici, ocoliţi pe Edgar Quinet.” Sunt mai mulţi cei care vor să meargă spre Romană, nu-i chip direct, aşa că, încet, încet, om cu om, se scurge pe Edgar Quinet. Mai întâi nişte biciclişti, mai apoi nişte domnişoare, un grup de băieţi. Edgar Quinet se umple, succes pe toată linia, iată, protestatarii au fost constrânşi să nu meargă pe Magheru.

Se iese în bulevardul Elisabeta. Se blochează bulevardul. Jandarmii nu înţeleg, dar păzesc vajnic Magheru. Troleibuzele se opresc. “Ce dracu i-a apucat şi pe ăştia”, zice o domnişoară cochetă care rămăsese blocată. O alta, cu o pungă de cumpărături (chic) în braţe se opreşte şi scandează şi ea cu piaţa. Două pensionare stau în staţie şi se uită lung înspre bulevard. Oare mai vine vreo maşină în seara asta?

Nicuşor Dan nu-şi trădează brandul personal. Zâmbitor stă pe jos cu un fluieraş în mână (mă înşel oare şi era doar un băţ?).

Au ajuns şi jandarmii, în variantele bursuci (mici, îndesaţi şi îmbrăcaţi normal) şi ţestoase ninja (înalţi şi cu carapace de plastic peste costume). Câţiva domni tineri, îmbrăcaţi în cocalari vorbesc misterios la telefon. “Vin de pe Edgar Quinet”, “Blocaţi spre intersecţie”. Se feresc de aparatele foto. Nu pot să nu mă gândesc că poliţia n-a avut vreme să îi echipeze corect pe ăştia, au rămas cu deghizarea de la galeriile de fotbal, pantaloni scurţi cu tricou mulat şi adidaşi, adică fix ce n-ar purta de-a veci pururi protestatarii.

Mă învârt să văd vreun ciudat, vreun drogat, vreun agitator, nici de culoare nu-s. Multe fete tinere şi mulţi biciclişti. Ups, deodată, jandarmii pleacă şi se pun în grupuri pe trotuar. Strada rămâne goală până în rondul de la Universitate. “Haide, bă, în intersecţie”, urlă o gagică cu tunică de in. Un  tip îi zice “stai jos, că asta aşteaptă”. Gagica e derutată, dar se conformează. Ca la război, dacă te duci în câmp deschis te pot zburătăci.

Biciliştii fac un fel de lanţ în faţa manifestanţilor. Stau la poză, nişte tipi de la presă îi pozează şi filmează. Apoi începe joaca, pe strada goală bicicletele fac o roată. Se prind în ea din ce în ce mai mulţi. Două fete se ciocnesc, numai pentru că un băiat s-a apropiat prea mult de ele. Nişte protestatari sar şi le ridică, nu s-a întâmplat nimic. Apare un nene bătrân îmbrăcat ca la Turul Franţei, echipament mulat şi cască regulamentară. Se burzuluieşte la jandarmi că de ce blochează strada, că de ce stau acolo, că de ce, de ce, de ce. Oamenii se uită lung la el, nimeni nu se ceartă. Încearcă să îi provoace pe ceilalţi să spargă baricada jandarmilor şi să ajungă la Colţea. Misterioasa dorinţă, misterios personaj, nu-l ia nimeni în seamă, nu corespunde nici ca vârstă, nici ca arătare, nici, nici, nici.

Jandarmii se depărtează din nou, apoi se apropie. Bicicliştii fac un fel de baricadă lângă baricada lor. Stau de vorbă unii cu alţii, aşa, încet: “Frate, eu cu tine n-am nimic, pe bune. Ce să am eu cu tine? Nici cu ăla care-a dat ordinul.” Jandarmii par să priceapă, au fix nişte feţe de oameni care stau noaptea pe-o stradă în poziţie de drepţi, nimic mai mult. E aproape de miezul nopţii, luni seara. Dezertez din mulţime, ocolesc jandarmii. La Universitate Luxten schimbă becurile arse, acum chiar e nevoie de lumină.

Da, mie-mi plac protestele, chiar dacă despre Roşia Montană am o părere destul de diferită şi nuanţată faţă de cea a pieţei. Îmi plac protestatarii pentru că ne amintesc că n-am murit încă. Îmi place energia unor oameni care cred în ceva mai presus de ei înşişi şi blochează o stradă ca să îşi arate credinţa. Aşa mai punem sângele în mişcare în societate, mai tragem de cravată politicienii noştri răzgândaci, mai facem de ruşine politicile “celor aleşi” preşedinte/prim-ministru/primare. Aşa dormim mai puţin şi visăm mai mult. Da, mie-mi plac băile de mulţime şi asta a fost una caldă şi plăcută.

Pozele sunt făcute de Iulian Comănescu.