Brateiu străluceşte tot. Şoseaua e pavoazată cu tigăi de cupru cu cozi grele, de fier, alambicuri uriaşe pentru ţuică, ceaune şi ibrice. Sunt arămii, aurii sau argintii. Lângă ele stau meşterii care le-au făcut, mândri, cu feţe zâmbitoare şi mustăţi lungi. Pe cap poartă pălării cu boruri mari. Satul e colorat şi viu. Fustele femeilor au flori mari, galbene, pe pânză roşie. Mult roşu se asortează cu vaselele lucitoare ca nişte raze de soare. Sunt frumoşi oamenii ăştia, frumoşi de s-ar prinde de ei deochiul.

M-am lipit de un grup de pe marginea drumului şi-am intrat în vorbă. Cum e viaţa, munca, satul. Două Marii, una de vreo 60 de ani, alta de vreo 45 au început să-şi laude bărbaţii. Muncesc bine, călătoresc cu marfa prin toată ţara, aduc banii acasă, nu beau, dar of, of, fumează.

Nea Traian, zis şi Cuza şi nea Emil asistă la discuţie ca doi şcolari care ascultă lecţia. Nea Emil e mai bătrân, ca Maria lui, aşa. Îi amintim (eu şi sora mea) de o fată, studentă, care-a stat cu ei un an să înveţe limba romani.

Ca pe fiica lor au iubit-o, mai ales când au văzut că vrea să afle despre ei câte-n lună şi-n stele. Sunt neam vechi, de căldărari, ştiu să lucreze cu orice metal şi înainte de sedentarizarea forţată a romilor (opera comuniştilor) cutreierau ţara cu căruţele. “Erau vremuri faine”, zice nea Emil şi se uită spre cerul albastru, ca şi cum şi-ar căuta vreun strămoş pe-acolo.

De peste drum, se-apropie curios Victor, înalt ca bradul şi subţire, cu o fetiţă cârnă în braţe. E Rada lui, lumina lui, drăguţa lui. Are un an şi jumătate şi vorbeşte cât un copil de doi jumătate. “Trei, zece, doi!” râde Rada şi se întinde spre Maria cea mai tânără, bunica ei.

Ea a învăţat-o să numere, ea şi-a jurat că o trimite la şcoală şi-o face om mare. Poate ajunge primăriţă, aşa ca femeia pe care romii o votează de ani buni să fie în fruntea satului. Mă pun să le povestesc şi eu de ce fac, câţi copii am, care-i treaba mea în viaţă. Încep să tragă de noi să mergem la ei acasă, s-o vedem şi pe mama Radei, tot o Marie, fată frumoasă şi vrednică, chiar dacă vine dintr-un neam mai sărac. “Ce contează, banul, îngână Maria, dar tot e bine să-l ai.” Se adună şi alte rude, vin să ne salute.

Doi Victori mici şi şmecheri, verişori, se îmbrăţişează pentru o poză. Ei sunt cei mai buni prieteni şi se jură că învaţă bine. Dar nu atât de bine ca verişoara lor Maria (cum altfel?) care-i într-a cincea.

Apare şi fata, cozi lungi, nesfârşite, legate la capăt cu şnur tricolor.

Vorbim despre Cioabă, au fost la înmormântare, l-au plâns, a fost bun pentru ei, a fost iubit. Nu se uită ei prea mult la televizor, deci nu ştiau de coşciuge de aur şi alte gogomănii şi ticăloşii. A fost îngropăciune ca la toţi oamenii, cum să fie? Cu lacrimi multe şi cu flori.

Mai vin spre noi, nu una, ci două alte Marii. Mamă şi fiică, blonde cu ochi albaştri, ca nişte păpuşi. Cea mică are un costum frumos, de gală, semn că maică-sa o fi tras cu ochiul de după gard şi-a văzut că sunt musafiri în sat.

Maria bătrâna hotărăşte să ne îmbrace pe mine şi pe sora mea Olga în haine de-ale lor. Primim fuste compuse din două piese, una un fel de şorţ, celaltă o fustă care se îmbină în părţi. A mea e ţesută la război chiar de ele, roşie cu dungi, Olga e toată înflorată. Avem şi baticuri, din Moldova, special pentru noi, că suntem moldovence. Sunt vechi şi preţioase, rămase de la bunici, din vremurile în care căldărarii vedeau stelele din alt loc în fiecare zi. Ne strângem la poză, ne strângem în braţe. Simt căldura şi prietenia lor, generozitatea şi firea deschisă, ca a tuturor călătorilor, a tuturor neamurilor de nomazi. Ne pun copiii în braţe şă ne jucăm cu ei.

Dinspre stradă apare şi nea Emil cel bătrân cu un ceaun după el: “E greşită poza, ia de-aici ceaunul, fată, pune-l pe umăr!” Mă conformez şi-l mulţumesc. Îl trag apoi între noi două şi ne pozăm cu el. Se umflă în pene şi ne zice că suntem frumoase.

Se lasă seara şi ne conduc cu alai până la companionii noştri de drum care au rămas în maşini, nu de alta, dar să ne vadă şi ei ce bine ne stă cu portul căldărăresc.

Ne mai îmbrăţişăm o dată şi le promit că toată lumea o să afle de inima dulce a familiei Căldăraru din Bratei. “Să nu uiţi să spui de Rada”, e prevăzătoare Maria bunica ei. O asigur că nu uit, e ca şi cum aş uita de viitorul lor, de speranţa lor, de gândurile lor bune. De aspiraţiile lor, de dorinţele şi visurile lor cele mai frumoase. Rada face din mână şi strigă “glijă!” când dau să trec strada. Am grijă, deşi sunt cu capul în nori, euforică şi mulţumită, pentru că tocmai am înghiţit o delicioasă bucată de dragoste de la nişte oameni străini.

Notă: o parte din poze (mai ales cele în care apar eu) sunt opera lui Florin Arjocu.

Am călătorit la Sibiu la invitaţia lui Tudor Popa, în proiectul Tag the Flag al AIOS organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Parteneri: Future Capital, Ibis Hotel, Ambient, Reky Travel, Asociaţia Produs în Sibiu, Casa de Cultura a Studentilor Sibiu, CNM Astra, Eco Sport Team, Judith Bistro, Cafe Wien