În sud e un soare orbitor. Mă urc pe platforma de sticlă, montată pe Cabo Girão, la aproape 590 de metri deasupra valurilor Atlanticului. Jos, la capătul hăului, se zăresc minuscule trupuri întinse pe şezlonguri, la plajă. Alături sunt ogoare şi câteva case de vacanţă. Se coboară cu o maşinărie pe jumătate lift, pe jumătate telecabină. În zare se vede Câmara de Lobos, un orăşel de pescari pe care Winston Churchill l-a tot pictat cât a fost aici în vacanţă.

Las pescarii şi turiştii şi o iau spre nordul insulei. Domnul José Antonio, şoferul, fredonează un cântecel popular. Mă anunţă că vom folosi un tunel nou ca să scurtăm drumul. Vreo cinci kilometri prin pântecele muntelui ne duc întins înspre o lume complet nouă.

Afară e toamnă târzie, vânt şi ceaţă, norii aleargă turbaţi pe o creastă. “O să fie mai bine, coborâm”, mă consolează domnul José Antonio, înduioşat probabil de ţinuta mea din care-mi lipseau şi cojocul şi bocancii. O luăm cătinel înspre pădurile de dafini. Se mai îmblânzeşte şi vremea, mă mai adaptez şi eu la ea. Dacă toate cele şapte miliarde de oameni s-ar pune deodată pe făcut fripturi împănate cu dafin, n-ar reuşi să epuizeze rezerva madeireană. Copacii sunt uriaşi, acoperă munţii, din loc în loc se arată poieniţe înconjurate de o floare violet, de-un stat de om, aşa. Se numeşte massaroco, dar e alintată “mândria Madeirei”. Dacă massaroco e mândria, dafinii sunt bogăţia. Fără ei, insula ar fi lipsită de apă şi de fertilitatea ei legendară. Picăturile de ploaie se scurg pe sub coroanele copacilor, care le feresc de soare şi astfel de evaporare. Micile şiroaie se adună în pârâuri de munte, ca nişte capilare, care hrănesc solul insulei.

Aşa se face că de aici pleacă spre Europa banane şi fructul pasiunii şi mango şi bineînţeles, butoaie cu vin.

Cu milioane de ani în urmă, nişte vulcani nervoşi au început să scuipe lavă de sub apele oceanului. Aşa s-au născut insulele Madeira, ciudate, neregulate, nervoase, muntoase, cu un relief parcă plămădit de vreun artist nebun, suprarealist. Peste tot pe marginea drumului sunt excursionişti temerari.

Unii se îndreaptă către peşterile Sao Vicente, nişte canale în pământ. Nu sunt atât de meşteşugite ca ale noastre, cu stalactite şi stalagmite, dar compensează cu ochiuri de apă albastră şi mici râuri subterane. E linişte şi înlauntrul muntelui şi în afară. Satele sunt risipite, printre plantaţii de banani şi viţă de vie.

Mai sus, din loc în loc, sunt cabane de piatră, vechi toate, peste sută, care pe vremuri erau folosite de fermieri. Astăzi le-au cumpărat bogaţii, le-au restaurat şi le folosesc pentru vacanţe. Au o cameră sau două jos şi un pod înalt în care este dormitorul. Nici o vilă nu răsare de după nici un gard, nici o căsoaie, hardughie pipereană, pentru că arhitectura tradiţională este protejată.

Desfătare-n Madeira este un proiect realizat pentru TAP Portugal, compania care are cea mai convenabilă rută Bucureşti-Funchal (capitala Madeirei). Se zboară cu escală la Lisabona, iar timpul de tranzit este sub trei ore. Biletele le puteţi căuta aici.