La Chișinău, parcurile sunt verzi și moldovencele, blonde. După un city break la Londra, poţi ajunge la concluzia că cerul e gri și asfaltul, rugos. La Paris, totul e parizian. Până și Woody Allen, newyorkez și evreu, s-a făcut așa ceva, ca să ne dea Midnight in Paris.
În majoritatea filmelor, Woody Allen ne propune câte un macho ridicol – în general, interpretat chiar de Woody Allen, chiar dacă pe la 70 și ceva de ani, regizorul a simțit nevoia să se odihnească puțin și, în Vicky Cristina Barcelona, i-a pasat jobul lui Banderas Javier Bardem. În Midnight in Paris, oferta e pe dos: un pompălău tocilar, care încearcă să se viseze macho, dar nu-i iese, interpretat de Owen Wilson. Owen, adică Gil, e un fel de scriitor nostalgic, care are obișnuitele probleme cu logodnica, părinții logodnicei, foștii logodnicei și alte lucruri ale logodnicei, Inez sau Rachel McAdams. De-atâta logodnică, Owen ajunge fix acolo unde e, adică în Paris, dar într-un alt timp, în care dă nas în nas cu Hemingway, Francis Scott Fitzgerald, Salvador Dali, Gauguin, Josephine Baker și alți cetățeni pe care-i va intervieva Mihai Gâdea în săptămânile următoare. În fine, mai multe nu vă spun, fiindcă s-ar putea să vreți să luați DVD-ul, cert e un lucru: în Midnight in Paris, la 76 de ani, Woody Allen a devenit propriul lui tată – și mai ales intelectual. Dacă nu știți ce-i aia, Edgar Wallace a spus că e o persoană care a descoperit ceva mai interesant decât sexul.
Și nu, nu e vorba de conversațiile cu Mihai Gâdea, ci de Paris. Nu există loc din film care să nu-ți arunce în cap o grămadă de asocieri culturale. Palatul Versailles, cel din scena cu detectivul, a devenit o metaforă a monarhiei absolutiste sau a dictaturii cu coroană. Grădina lui Monet, în care Gil e apucat de iubire față de anii ’20, e chiar grădina lui Monet, locul lângă care Monet a trăit între 1883 și 1926. Muzeul Rodin e fix acolo unde a locuit Rodin (apropo, uitați-vă bine la ghida din film și ziceți cine e), iar lighioanele împăiate din casa unde are loc petrecerea suprarealistă sunt pe bune și nu grafică pe computer, fiindcă pot fi văzute în Maison Deyrolle. Iar atunci când pe Toulouse Lautrec, Gauguin și Degas îi apucă Renașterea, e aia culturală și locul unde îi apucă e chiar Moulin Rouge.
În rest, în Paris nu poți fără Sena, Turnul Eiffel, Montmartre și altele de felul ăsta, iar Woody Allen nici nu vrea. Fără. În ultimă instanță, Midnight in Paris e o listă de obsesii culturale și reverii belferești ale unui papagal blond, veleitar. Woody Allen ne arată și care e legătura între astfel de fantezii și dezorientarea, mai ales amoroasă, din viața era să zic reală a papagalului. Dar, în toată treaba, oricât te-ar prosti Woody Allen, Parisul e chiar pe bune.
Vacanţe de Oscar este o campanie Paravion şi www.caia.ro şi constă într-o serie de articole despre pelicule de Oscar care au ca locaţie de filmare oraşe fabuloase. Pofta de călătorie vine la film!