Vietnamul mananca (1)

v1Până şi morţilor li se dă de mâncare în Vietnam. Viii mănâncă ciuciţi, pe nişte scăunele minuscule, la nişte mese minuscule, pe marginea drumului, porţii imense în care se ascund animale domestice şi sălbatice, lighioane imposibile şi vietăţi legendare. Îndrăzneşte, străinule, să deschizi fălcile, pentru că atunci ţi se va deschide raiul ascuns al unei bucătării fără de tabu. Acesta este primul, din patru episoade despre raiul culinar din Vietnam.

viet1 Un om a mâncat un câine

–       Partea cea mai rea nu e că îi mânâncă, ci că bagă frica în ei înainte să îi omoare, îmi zice Tracy, aplecându-se uşor către mine.

–       Cum adică bagă frica în ei?

–       Iau satârul şi li-l arată. Apoi îi aleargă prin curte, îi bat , strigă la ei.

Mi se înmoiae picioarele, mă doare carnea pe mine. Tracy nu pare prea speriată, doar aşa, mirată, ea e australiancă, dar trăieşte în Hanoi de 15 ani.

–       Fac asta cu toate animalele?

–       Nu, doar cu câinii. Ei zic că animalul plin de frică ajută la potenţă.

Ah, tot potenţa. În numele obsesiei pentru ea asiaticii taie labe de tigri protejaţi de lege şi înfulecă oase de urs traficat din alte ţări şi castraveţi de mare şi în general orice n-ar părea comestibil. Câinii însă sunt o mâncare destul de comună pentru vietnamezii din nord. Cei din sud, mai franţuziţi şi mai cu nasul pe sus ţin câinii ca animale de companie, ceea ce e puţin absurd, mai ales dacă te gîndeşti că friptura din ei ajută tocmai la potenţă. A, şi uneori ajută şi la noroc. Şi la obţinerea unor bogăţii. Şi la îmbunarea sufletelor strămoşilor. Dacă stai să te gândeşti, tont să fii să nu vrei şi tu o ciozvârtă.

–       Tu ai mâncat, o întreb pe Tracy?

–       Am gustat la o pomană, la ţară, ar fi fost urât să refuz. Nu e nicicum, o carne tare şi destul de fadă, de altfel.

DSC_5603Câinii stau în pieţele din Hanoi pe tarabe, cruzi sau fripţi. De obicei se fac la proţap, capul se vinde separat. Poţi să cumperi unul întreg sau un sfert. Scump, foarte scump, preţurile astea o iau razna pe zi ce trece, aşa că cei mai mulţi muritori de rând vietnamezi, doar se uită cu jind la carnea rumenită perfect, roşiatică, unsă cu multe mirodenii şi coaptă încet, încet, cu multă răbdare, să se pătrundă. 100 de dolari câinele, o adevărată nebunie, pe care săracul şi-o permite o dată pe an, de sărbători, atunci când se adună familia în jurul mesei. Lângă animalul fript, frumos aranjaţi sunt şi cârnaţii aferenţi, închişi la culoare şi înspăimântători, parcă mai înspăimântători chiar şi decât dinţii rânjind de pe capetele gătite.

Se zbate în mine o dorinţă bizară să gust din animal, mai ales când Zu, un vietnamez născut în Hanoi care a petrecut câţiva ani la Bucureşti îmi zice convingător:

–       Spatele şi gâtul sunt delicioase. Grase, ca piciorul de porc. Pă bune.

DSC_5609Zu vorbeşte ca în cartierele bucureştene, unde în vremurile când se iniţia în limba română a lui pă, bă, dă, fă, se uita lung la haitele de câini de diverse mărimi, unii rotofei prin binecuvântata grijă a babelor dă la blocuri, care zburdau liber şi cărora cu poftă le-ar fi supt oscioarele. Dar fireşte, cinci ani în România n-a pus gura pe câine (sau aşa jură), aşa că îşi alina dorul cu copite de porc tăvălite prin mirodenii şi sarmalele româneşti despre care e convins că ar merge grozav făcute şi cu carne de câine. Dacă n-aş mai vedea animalele întregi în faţa ochilor, mai că aş lua o gură, când amabilul Zu îmi povesteşte de tocana cu galangal şi pastă de creveţi, în care, “pă cuvântul lui de onoare”, nici nu ştii că e câine. Mă ameninţă chiar în glumă că o să îmi dea pe de-ascuns nişte friptură cu lemongrass, frumos parfumată. În mintea mea încolţeşte posibilitatea de a încerca, dacă tot m-am cărat până aici, numai că imediat, o vinovăţie uriaşă se instalează în toate legăturile mele neuronale. Văd chipul mustrător al prietenei mele Anca, salvatoarea patrupedelor şi ochii limpezi ai lui Leon, câinele ei Golden Retriever. Peste dorinţa de a încerca să mănânc ce mănâncă oamenii ăştia se suprapune imaginea fiicei mele care atunci când vede o potaie pe stradă îşi piţigăiază vocea şi exclamă: “Ce câinişor scumpuleţ!”, ştiind foarte bine că sunt alergică la diminutive şi la păr de câine. Mai trag un ochi înspre piaţă, văd gâtlejele toate numai muşchi, în secţiune, vânzătoarea zâmbindu-mi, pe Zu invitându-mă. Îmi închipui însă cum mă voi întoarce acasă şi voi scrie un articol despre cum am mâncat eu câine şi vieţile oamenilor din jurul meu vor fi distruse când toată lumea va şti despre ei că sunt părinţii, soţul şi copilul unei femei care l-a devorat cu neruşinare pe prietenul cel mai bun al omului.

Notă: textul este parte dintr-un articol publicat în Esquire. Pozele cu bietul animal îi aparţin lui Răzvan Marc. 

Enhanced by Zemanta
Tags: bucatarie vietnameza, carne de caine, curiozitati culinare, friptura de caine, Hanoi, mancare exotica, Vietnam

Related Posts

by
Previous Post Next Post

Comments

  1. Pingback: Vietnamul mananca (2) | Depozit

  2. Pingback: Vietnamul mananca (3) | Depozit

  3. Pingback: Câinii vagabonzi din Vietnam | Homo Ludditus

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *