– Bine aţi venit la linia aeriană de 5 stele a lumii, îmi sună în cap în vreme ce mă uit de jos, dinspre scaunul cu rotile în care sunt, la funcţionarul de la Qatar Airways de pe aeroportul din Mumbai care îmi face check in-ul. E zâmbitor, compătimeşte cu mine şi situaţia în care mă aflu şi mă întreabă dacă am însoţitor. Îi spun că da, prietena mea vine şi ea acolo. Lucrurile merg uşor, iau boarding pass-urile şi mă pregătesc mental de cele 5 stele ale liniei aeriene. Un băiat împinge căruciorul şi se pune la o coadă specială. Ups, se deschide ghişeul doi pentru pasageri cu mobilitatea redusă şi băiatul meu ţâşneşte ca o rachetă înspre el. Mă smunceşte zdravăn, dar, hei, am tăiat faţa unei bătrâne de 80 de ani care pare să se fi panicat de la posibilitatea coliziunii. Mă simt privilegiată, pe şira spinării urcă fiorul luxului ce va să mă aştepte. Trec ca vântul şi ca gândul prin filtrele de securitate, o doamnă care umblă cu un detector de metale îl scapă pe piciorul meu. Ăla bun, deci n-a fost prea grav.

Gate number 7.  Când se deschid porţile avionului, apare ca o vijelie băiatul care mă ajută şi se buluceşte cu scaunul printre pasagerii care merg pe propriile picioare. Ajungem aproape de avion, mă uit pe bilet, văd locul 38. Presupun că e unul mare, cu intrare şi la mijloc. Băiatul mă abandonează într-un picior la poarta avionului. Şi acum, ce? Prietena mea îmi ia genţile, stewardesele îmi arată drumul. Ţup, un pas. Ţup din nou. Transpir. Întreb o stewardesă de ce crede că mi-au dat numărul 38. Îmi spune că nu ştie. Ţopăi ca o idioată ca să ajung la locul meu. Încurc pasagerii. Îmi vine să mă smiorcăi. Prietena mea, desemnată însoţitoare, a primit locul 19. Domnul de lângă ea declară că nu se poate, el vrea să-mi cedeze locul lui. Însoţitoarele de zbor mă escortează (nu ajută) ca să nu fur locul altuia mai în faţă. Primesc compasiune de la călători, ţup, încă puţin, mersul într-un picior în această aeronavă de lux, cu servicii de 5 stele, e mai obositor decât mersul în cârje într-un bazar din Mumbai. Hai, încă puţin şi ajungi la locul tău. Locul tău, de persoana cu piciorul cât butoiul, este la mijloc. Te aşezi. Chinezul de lângă tine zice că e dezgustat de ce se întâmplă. Îmbarcarea e gata. Avionul e gol pe trei sferturi. Rândul meu e totuşi complet. Înainte de plecare, coordonatoarea însoţitorilor de zbor vine la mine şi mă întreabă dacă nu vreau să merg mai în faţă, poate lângă prietena mea. Mă uit la ea cruciş şi o rog să mă lase să mă bucur de drumul lung făcut până aici. Îmi spune că mă pot muta pe un rând gol de lângă. Mă mut, mă culc, mă trezesc la Doha. Pasagerii se dau jos din avion. O domnişoară confuză (personal de zbor) mă întreabă dacă am anunţat aeroportul din Doha că îmi trebuie scaun cu rotile. Pentru prima oară sunt obraznică în răsfăţul ăsta uluitor de la super-linia de avioane şi îi spun că da, că i-am sunat când eram deasupra Oceanului să le spun ce şi cum. Dar nu, nu sunt abandonată. După vreo 20 de minute apare un domn cu un scaun. Ţup, ţup cu transpiraţie, dar măcar fără public, ajung până la ieşirea din avion. O stewardesă se înclină până la pământ în faţa mea la ieşire. Mă asigură că de-acum încolo voi fi asistată corespunzător. Gata, luxul revine în viaţa mea. Sunt pusă pe o platformă şi stau acolo. Personalul de la sol se ceartă cu cel din avion. O domnişoară îmbrânceşte un domn. La Doha se crapă de dimineaţă, se simte mirosul nisipului şi-al mării, cerul e purpuriu. Poezie.

Aeroportul din Doha la transfer seamănă cu defunctul Băneasa. Oameni care se împing şi eu printre ei, împinsă de la spate de un kenyan simpatic. Îl rog să mă ducă la un birou Qatar să-mi schimb biletul, mă aşteaptă iar un loc la care va trebui să ajung prin ţopăieli şi spectacol. Mă duce şi în două secunde îmi spune că nu sunt locuri libere. Fie. Ajung la poarta 1, alături de o mulţime de accidentaţi. Îmi ia scaunul cu roţi şi mă lasă acolo. Zeci de angajaţi se învârt haotic printre noi. O nemţoaică cu faţa aspră încearcă inutil să agaţe pe cineva să o ajute să se deplaseze. Ăştia sunt mai rău decât chelnerii de la noi, au simţul ăla perfect dezvoltat de a se uita aiurea când îi chemi. Până la urmă se strâmbă atât de rău şi vorbeşte cu o voce atât de tăioasă, că primeşte un braţ de care să se sprijine. Lângă mine stă un sud-african bătrân, îmi povesteşte de Ocean şi de brambureala din aeroport. Pleacă. E înlocuit rapid de un cuplu de iranieni de vârsta a treia. Ea se duce la baie. Un angajat vine şi începe să urle la el în engleză să o aducă în acel moment pe nevastă-sa pentru că trebuie să plece. El se sperie, ea se întoarce. Nu pleacă, aşteaptă. Urlătorul se uită la ei superior. Un învăţător islamic cu barbă şi port taliban ţine prelegeri unor puşti cu feţe umile. Mă târăsc cu cârje la toaletă, în acest aeroport de lux, din acest stat de lux, din această lume de lux. Cum e normal, toaleta pentru persoane cu handicap, de lângă poarta dedicată este nefuncţională. Încuiată. Fac echilibristică, o femeie în port popular de Asia Centrală mă ajută.

Aştept. Angajaţii râd zgomotos, se plimbă, sprijină pereţii. Unul dintre ei vine la mine şi mă întreabă dacă nu vreau să merg pe propriile picioare până la autobuz. Îi spun că nu. Îmi spune că îi este greu să împingă scaunul. Îi spun să mă ducă în braţe, atunci. Râdem, e o glumă matinală foarte inspirată. Mă împinge până la autobuz. Acolo îmi spune că nu are rampă. Mă pun în genunchi şi urc. Bine aţi venit la o nouă cursă cu linia de 5 stele a lumii! Când mă dă jos din autobuz, un domn de culoare vine la uşă şi trage rampa. Zâmbim. Îmi spune dezinvolt şi din proprie iniţiativă că pot face plângere dacă vreau. Mă urcă pe o platformă la intrarea din spate a avionului. Suntem noi trei. Aerul e fierbinte, bate vântul şi aduce un praf roşiatic dinspre deşert. Stăm. Uşa avionului e închisă. Domnul de culoare bate cu pumnul în ea. Motoarele sunt pornite, să baţi la poarta avionului nu e ca şi cum ar şi folosi la ceva. Cel care s-a ocupat până acum de mine urlă la nişte muncitori care sunt jos. Oamenii nu au luat cu ei staţii de comunicaţie, n-au luat telefoane, n-au luat nimic. Încep să râd. Râd şi ei. Transpir, mă distrez, e bizară dimineaţa asta şi prăfoasă. A trecut ora la care trebuia să decolăm. Într-un târziu uşa se deschide. Ţup, ţup prin avion, le-a fost lene să bage un scaun special ca să mă care, nu mai protestez, mă las purtată pe valurile serviciilor de 5 stele. Scaunul meu e la mijloc. Prietena mea face schimb cu mine. Avionul nu e plin. Însoţitoarele de zbor sunt simpatice. La Bucureşti mă târâi târâirea finală. Pe Otopeni serviciile sunt foarte bune. Vă mulţumim că aţi folosit serviciile liniei de 5 stele a lumii!

P.S. Am scris această poveste pentru că ea trebuie ştiută. Am aşteptat o perioadă, să-mi treacă amărăciunea, să se mai răcească subiectul. O linie aeriană care nu-şi respectă pasagerii aflaţi în situaţii dificile este pentru mine o ultimă opţiune posibilă. Am făcut o plângere la ei cu rugămintea de a implementa nişte reguli de bun simţ în legătură cu persoanele cu dizabilităţi/ dificultăţi care le sunt pasageri. Nu am primit răspuns. Luxul nu înseamnă şervete de mătase (n-au nici de-alea), investiţii în marketing şi costume frumoase pentru echipajul de zbor, ci mai ales un tratament corect şi demn pentru cei care îţi folosesc serviciile.