Când călătoreşti de ospitalitate te izbeşti. Propoziţia asta ar putea să fie un fel de zicătoare a călătorilor către toate mările şi ţările. Am citit acest delicios articol despre “terorismul ospitalier” şi mi-am adus aminte de câtă ospitalitate mi-a fost dat să înghit şi pe unde.

• România

În 2000 (aveam 20 de ani) plecasem la vânătoare de reportaje prin ţară. Cunoşteam ospitalitatea românească, aceea în care cel care-ţi calcă pragul trebuie să-ţi devină instant cel mai bun prieten, pe care trebuie să-l înfunzi ca pe o gâscă de pate, să-l culci în pat la tine şi să-l strângi la pieptul tău. Dar nimic, nimic nu mă pregătise pentru ce-avea să urmeze. Am început pe lângă Miercurea Ciuc aventura. Acolo oamenii erau cam reci şi dezinteresaţi, aşa c-am făcut ce-am vrut şi-am mâncat ce s-a apucat. A urmat zona Apusenilor unde am început să înţeleg ce şi cum despre natura generoasă a oamenilor. Mâncarea consta în slănină, sarmale cu slănină, cârnaţi cu slănină, pâine, friptură cu slănină şi iar slănină. Apă nu dădeau la oaspeţi, că nu faci aşa o nesimţire, pot crede oamenii că n-ai de unde şi cu ce. După câteva zile de filmări, când am ajuns în oraşul Baia Mare, de capul meu, am băut apă o zi întreagă, în neştire. Dar apoi, m-am afundat în satele Maramureşului. Ce trăisem în Apuseni era o glumă pentru că acolo nimeni nu mă obligase să beau mai mult de un pahar de vin. Aici, refuzul de a da pe gât pahar de horincă după pahar de horincă se solda cu nişte urlete asurzitoare şi ameninţătoare. Iar reţinerea de a termina oala de sarmale cu slănină, evident, era cea mai cumplită jignire din cele inventate. Când, la un moment dat, am ajuns la o învăţătoare în casă şi femeia făcuse friptură de pui, mi-a venit să urlu de bucurie. În schimb, deşi gazdele mele mă obligau să mă îmbăt şi să mănânc până pocnesc, mă culcau în camere neîncălzite, nu-mi ofereau apă caldă, minţind că sunt stricate instalaţiile. Când am plecat spre Bucureşti m-a apucat o criză de bilă atât de cumplită, încât la destinaţie am aterizat fix în cabinetul unui medic care m-a întrebat de ce îmi bat joc de mine, că sunt fată tânără.

• Turcia

Am fost în Turcia de atât de multe ori încât să văd şi ospitalitatea aceea frumoasă, a orientalului, care-ţi pune în faţă nişte pâine proaspătă şi-un ceai şi vrea să ştie de unde vii şi încotro te duci. Totuşi, un episod ospitalier m-a lăsat cu sechele. Acum câteva veri, vizitam cu scop jurnalistic Turcia şi am avut o scurtă pauză în Antalya, unde am intrat pe mâinile unor cetăţeni de la o reţea de hoteluri de 5 stele. Preţ de două zile, viaţa mea a fost un lung şir de plimbări prin sălile de mese ale resorturilor de 5 stele, unde, nu numai că trebuia să mănânc din fiecare fel de mâncare din cele 500 disponibile la acelaşi preţ şi gust, dar trebuia să mă mir în faţa camerelor standard, apartamentelor prezidenţiale, piscinelor ori barurilor. Şi la baruri trebuia să gust din minunatele cafele turceşti până mă apuca bâţâiala ori să încerc nepreţuitul raki, o poşircă aromată, nimic mai mult. Ospitalitatea se oprea însă aici pentru că menajerele hotelului deschideau uşa furios la orice oră pofteau şi camerele erau atât de aproape de lobby, încât auzeam toate conversaţiile recepţionistei cu ceilalţi clienţi (e drept că nu erau foarte mulţi, era în extra-sezon).

• Japonia

În Japonia nu te îndoapă nimeni sau n-am ajuns eu în situaţia propice, dar regulile ospitalităţii te pot cel puţin scoate din pepeni. La primul contact cu aiuritorul Tokyo, am considerat necesar să dublez ceea ce-mi spunea harta cu o întrebare pusă unor cetăţeni amabili care se grăbeau spre treburile lor. În loc de un răspuns scurt şi la obiect, am reuşit să organizez un comitet de tovarăşi care vorbeau în limba lor şi se sfătuiau deasupra hărţii mele. Pe măsură ce minutele se scurgeau, numărul consultanţilor de traseu sporea şi noi hărţi răsăreau din servietele lor, spre a fi studiate. La final, a fost delegat un domn care m-a băgat în metrou şi mi-a arătat pe hartă ce şi cum. Nu are rost să vă spun că am ajuns la naiba-n praznic şi că de fapt nimeni nu înţelesese prea bine ce spuneam pentru că nimeni nu înţelegea engleză. Dar în loc de un refuz politicos (unul n-ar fi zis că nu pricepe ce spun) am primit o plimbare aiurea-n metrou prin Tokyo, care a însemnat o pierdere de ceva ore preţioase.

• Vietnam

Tunelurile Cu Chi, de lângă Ho Chi Minh City, sunt un oraş subteran din care rezistenţa vietnameză s-a bătut cu americanii. Poveştile sunt cumplite şi astăzi locul este o bază militară care se vizitează. Parte din tur, în afară de ocazia excepţională de a trânti o criză de claustrofobie cât te târâi prin tunelurile care au dimensiuni corespunzătoare delicaţilor vietnamezi, e şi încercarea mâncărurilor cu care se menţineau în viaţă sub pământ. Turiştii capătă un ghid, care poate fi mai ospitalier sau mai puţin ospitalier. Al meu era în exces, astfel încât nu m-a slăbit din ochi nici o clipă, ajutându-mă să fac toate activităţile (târât, sărit în groapă, împuşcat), chiar şi pe alea pe care nu pofteam să le fac. Totul a culminat cu grija lui de a mă hrăni. A înşfăcat un teanc de hârtii de orez şi o sticlă de apă şi cu mâinile pline de noroi le înmuia în apă şi le împăturea, oferindu-mi-le spre mâncare, aşa, uşor înnegrite. Am înghiţit pe puţin vreo 3-400 de grame de orez şi vreo 30-40 de colb sud-vietnamez, fiind complet incapabilă să mă opun excesului de drăgălăşenie al gazdei mele.

Vor urma în episoade viitoare întâmplări pe bază de binevoinţă din diverse alte ţări, cum ar fi Liban, Republica Moldova, Ucraina etc.