Mă ţin cu greu după Iacob. E înalt şi smucit, deşi bătrân.  Merge pe străduţele din Ierusalimul vechi cu hotărârea unui tanc sovietic. Intrăm într-o prăvălie, iar în prealabil mă anunţă că negustorul îi e bun prieten şi are cea mai exemplară smirnă şi cea mai ademenitoare tămâie din bazar. Îl salută cu “Salamalecum”, salutul musulman. Iacob e evreu, plecat din România de copil, rămas orfan de ambii părinţi în pogromul de la Iaşi. Vorbeşte 10 limbi străine şi cu arabul negustor poartă o lungă şi calmă discuţie în arăbeşte.

–       Araba e o adaptare a limbii ebraice, mă anunţă pe un ton superior.

Bănuiesc că arabul ar zice fix pe dos. Mă zgâiesc la mormanele de trandafiri uscaţi, la feluritele răşini, mă ia strănutul în apropierea unor mirodenii colorate, cu parfum înţepător. Tonul bătrânilor creşte. A început, neîndoielnic, negocierea. Arabul îmi dă târcoale, a înţeles că eu sunt adevărata clientă. Iacob îl parează, zici că apără o poartă la fotbal. La final tămâia şi smirna ajunge în pungi de hârtie, eu plătesc, bătrânii se despart cordial cu strângeri de mâini. Nu ieşim bine şi Iacob îmi zice hotărât:

–       E ca toţi arabii. Are cap, minte îi mai trebuie. Ne-a jefuit.

Sunt uluită, n-am timp să răspund, Iacob ca o cămilă încăpăţânată, a luat-o la goană, împungând toate creaturile vii care îi ies în cale. Înspre biserica Sfântului Mormânt se vede cu un preot grec. Se îmbrăţişează.  Vorbeşte cu el greceşte, îmi şopteşte că e un preot cu mult har şi foarte cultivat. Par să aibă o discuţie serioasă şi plină de înţelepciune. Când termină îmi spune sec:

–       Iisus cu care se tot laudă creştinii ăştia n-ar fi omorât o muscă şi să-i vezi pe părinţeii ăştia greci cum se iau la trântă cu armenii şi copţii în mijlocul bisericii!

Iacob face o faţă dezgustată şi o schemă de ninja. Mi se urcă sângele în cap. Lângă Zidul Plângerii bătrânul chiţibuş îşi găseşte nişte parteneri de discuţie. În ebraică. Au perciuni lungi şi pălării uriaşe de blană, sub care probabil că transpiră abundent sub soarele crud al Oraşului Sfânt.

–       Iacob, prietenii tăi studiază Biblia?

–       Mai exact sunt nişte somităţi în domeniu.

–       Nu, dar bănuiesc că au şi un defect.

–       Sigur că da, sunt nişte trântori, trăiesc din ajutorul social.

Mă pregătesc să i-o tai. E prea mult, în oraşul ăsta aproape îngeresc, pe care Iacob îl umple de imperfecţiuni. Mi-o taie el.

–       A, şi fac un stol de plozi şi sunt intoleranţi.

Mă gândesc cum m-am procopsit eu cu omul ăsta, tocmai aici, unde  te duci să devii mai înţelept. Doi nemţi tineri, cu feţe luminoase, se opresc lângă noi să ceară indicaţii. Iacob îi îndrumă zâmbind în nemţeşte.

–       Sunt foarte politicoşi, dar cu nemţii ăştia nu ştii niciodată ce le poate pielea, zice Iacob ţâţâind.

–       Iacob, scuză-mă, dar nu te mai pot suporta. Ce sens are să tot înşiri defectele oamenilor şi să pretinzi că eşti prietenul lor?

–       Păi ce, dacă le sunt prieten trebuie să le fiu un prieten orb? Trebuie să mă comport ca un idiot? Crezi că lumea asta frumoasă care ne înconjoară nu e frumoasă şi pentru imperfecţiunile ei?

Bătrânul mormăie supărat.

–       Crezi că e mai bine să spui despre un surd că el aude? Tu nu vezi că suntem în stare să facem din eroi din criminali doar de dragul de a ne confecţiona o istorie mai frumoasă? Ce atâta nenorocire dacă îi spui ceva verde în faţă unui om?

Mă gândesc că până la urmă are dreptate. Ursuz cum e, Iacob spune adevărul şi face un exerciţiu util de sinceritate. Şi urât cum poate fi, adevărul e mai bun decât minciuna.  Mă uit în jur şi văd zeci de militari israelieni înarmaţi. Sunt o prezenţă obişnuită, care aminteşte de lungul şir de războaie prin care a trecut acest loc. Un loc de altfel minunat, Ierusalim, care în traducere înseamnă Oraşul Păcii.

Notă: text publicat în 2012 în Reader’s Digest. Iacob a murit la foarte scurt timp după ce am publicat textul. A făcut infarct după ce s-a certat cu un vechi colaborator de-al său.