Bazar Dubai from Indie Studio on Vimeo.
În Dubai se zice că ce poţi visa, poţi să şi faci. Şi pesemne că locuitorii de aici visează mult şi bine. Mai ales zgârie-nori, insule artificiale, mall-uri de dimensiuni gigantice şi bogăţii nemaivăzute. Au visat trotuare placate cu marmură şi clădiri cufundate în mare. Au visat ca deşertul să fie acoperit cu iarbă verde şi palmieri, ca aerul să fie parfumat şi să patineze şi să skieze în zilele fierbinţi de vară. Şi întocmai ca într-o poveste, toate aceste lucruri s-au împlinit.
Barbur e afgan. Numele lui înseamnă fericire. E unul dintre cei 4 milioane de străini care locuiesc în Emiratele Arabe Unite. Are un butic în Bazarul Albastru din Sharjah, unde vinde rochii paștune, burka albastre, covoare vechi de 100 de ani şi bijuterii de argint care cântăresc mai mult de un kilogram. Afganistanul tot este îngrămădit în prăvălia cuviosului Barbur, care a venit din deşertul lui gol în deşertul plin de zgârie-nori al emiratelor, să îşi caute fericirea. Vreau să cumpăr o rochie de mătase. Ghidul care mă însoţeşte, Nassif, libanez de origine, insistă să probez rochia înainte de a o cumpăra, astfel încât o ia din raft şi o trage pe mine, peste rochia pe care o port. Barbur se sperie, îşi acoperă ochii, fuge în colţul prăvăliei şi îşi bagă capul după un covor. Libanezul râde şi îmi spune că afganii sunt mai reţinuţi. Când Barbur leoraca de transpiraţie se lasă tras de sub covor, încheiem afacerea. După o negociere ca la carte, care scade preţul la jumătate.
Dubaiul este o destinaţie de cumpărături. Mărfuri din tot Orientul se găsesc în bazarurile tradiţionale şi în pieţele locale. Brandurile de lux se îngrămădesc în mall-uri de dimensiuni gigantice. Electronicele au şi ele strada lor, cu sute de magazine. Iar bijuteriile se vând într-o piaţă specială, în care poţi să pierzi o zi întreagă. Şi găseşti de la pantofi de aur până la coliere spectaculoase bătute cu diamante. Extravaganţa e preţuită în Orientul Mijlociu. Bazarul Albastru din Sharjah, Bazarul Vechi din Dubai şi Mall of Emirates sunt treimea din paradisul cumpărăturilor. În toate aceste locuri, stoluri de femei înveşmântate în negru, de sus până jos, chicotesc de sub burka. Li se văd doar ochii, de multe ori machiaţi intens, magnetici, privind a deochi înspre femeile occidentale care se plimbă în haine uşoare de vară printre magazine.
Îi spun lui Nassif-libanezul: „vreau să mergem în deșert”. Şi Nassif îmi răspunde râzând: „suntem în deşert. Mă uit în jur şi în zare se vede Burj Dubai-ul, monstrul de clădire de 800 de metri, care e aproape terminat. În dreapta zgârie-nori, în stânga zgârie-nori. Dar Nassif are dreptate. Suntem în deşert. Doar că străduinţă, munca şi priceperea au schimbat cămilele în rolls royce şi casele cu geamuri minuscule, adaptate la căldura cumplită a deşertului, în palate cu aer condiţionat şi piscine. Mergem totuşi în deşertul adevărat, sălbatic, de unde, în zare nu se văd decât dune uriaşe, aurii şi roşiatice. Dar deşertul e o distracţie de seară. Când se îngână ziua cu noaptea şi când căldura începe să se domolească. Un jeep impresionant mă așteaptă pe marginea şoselei, pregătit să atace nisipurile nesfârşite. În pliant scrie că ce voi face se numeşte “desert safari”. Maşina atacă prima dună, iar apoi îşi dă drumul pe o pantă de aproape 90 de grade. Urlu. Şoferul râde şi accelerează. Maşina se ridică pe două roţi. Urcăm din nou, volanul se mişcă din dreapta în stânga şi invers. Urmează nişte derapaje. Şi apoi oprirea. Pe culmea unei dune. Nassif mă îndeamnă să îmi scot sandalele şi să mă plimb pe nisip. E atât de fin, încât picioarele ţi se cufundă în el ca în zăpada proaspătă. După plimbarea cu jeep-ul, posibilitatea de a mă întâlni cu un scorpion nu mi se mai pare un lucru foarte de temut. După încă o porţie de zguduituri în maşină, ajungem la Palatul Emirului, o oază care serveşte drept punct de oprire pentru călătorii deşertului. Aici, turiştii sunt amestecaţi cu localnicii. Toată lumea stă tolănită pe perne, lângă narghilele care produc un fum parfumat. E noapte şi în deşert sunt cele mai multe stele din lume. La o masă, un bărbat stă alături de trei femei. Ele mănâncă încet, cu atenţie, băgând bucăţile de mâncare pe sub burka. Nassif îmi spune că toţi patru sunt o familie. Şi cele trei sunt nevestele. E miezul nopţii şi spectacolul de dansuri din buric din „Palatul emirului” s-a încheiat. Dubaiul e luminat, iar în cele 800 de hoteluri din oraş, turiştii îşi încheie ziua. Hotelurile din Dubai nu sunt doar locuri unde poţi să dormi. Unele sunt adevărate centre de distracţii. Şi cum competiţia este foarte dură, creativitatea şi spectaculosul fac diferenţa. La etajul 25 în hotelul Hyatt este un restaurant rotitor care vă arată tot golful arabic. La Atlantis subsolul este un acvariu uriaş cu specii de animale marine de la meduze fosforescente până la balene. Burj Al Arab are pereţii acoperiţi cu foiţă de aur de 22 de carate.
Mâncărurile specifice pentru Emirate sunt preparatele pe care le găseşti în toată lumea arabă: humus, tabule, fatuș, swaorma. La ele se adaugă creveţii şi stridiile, dată fiind apropierea de mare. Dar, cea mai populară mâncare pentru cei care locuiesc aici, şi cea mai ieftină este cea indiană, adusă de milioanele de muncitori indieni care construiesc zgârie-nori în Dubai. Restaurantele cele mai bune sunt în hoteluri. Iar regula nescrisă a locului este că un bucătar italian nu găteşte decât mâncare italiană şi un indian numai mâncare indiană. Ca lucrurile să fie aproape perfecte.
Oraşul e atât de nou, încât, zona veche, Dubai Creek, datează din anii ‘80. Nişte clădiri de 20 şi ceva de etaje sunt istoria emiratului. Alături, s-au construit un bazar şi o moschee care par vechi, după arhitectura tradiţională din deşert. Parfumul de vechi oraş oriental e mai degrabă emanat de multele vapoare de lemn indiene, care sunt înşirate de-a lungul malului mării Arabiei. Vapoare care transportă înspre subcontinentul indian agoniseala muncitorilor care ridică noul Dubai.
Notă: Text publicat în revista Marie Claire în 2008.
Pingback: Dubai, visul din desert | Depozit | Bursa Transporturilor de Marfuri Romania