–          Rind, rind, a mormăit pe sub mustaţă paznicul-ghid de la necropola romană din Dara, când a văzut-o pe fetiţa rumenă îndreptându-se către noi cu un buchet de flori galbene în mână. Rind înseamnă frumoasă în limba kurdă, dar limba aceasta, cunoscută de peste 30 de milioane de oameni din Turcia până în Irak şi din Iran până în Siria, e un secret. Se vorbeşte şoptit, în casă. Singurii care o strigă sub cerul veşnic albastru al Kurdistanului sunt copiii.

–          Sultan. A spus hotărât copilul, întinzându-mi florile. Într-o engleză vorbită mai mult prin semne înţeleg că ăsta e numele ei. Un nume ciudat pentru o fetiţă fragilă, al cărui loc de joacă preferat sunt mormintele romane, săpate în stânci,  de la marginea câmpiilor nesfârşite ale Mesopotamiei. Şase degete ridicate în aer îmi dezvăluie vârsta. Şi un zâmbet îmi confirmă prietenia pe care Sultan mi-o dăruieşte aici, în răcoarea criptelor.

Sultan are vârsta fiicei mele, aproape 6 ani. Merge la grădiniţă şi învaţă în limba turcă. Nu pricepe nimic, dar e deşteaptă şi silitoare. În lumea ei, aici, aproape de marginea lumii, e moştenitoarea ascunsă a bunătaţii şi ospitalităţii poporului ei. Mă ia de mână îndrăzneaţă şi mă trage înspre sat. Casele au culoarea şofranului, sunt din piatră, făcute deasupra unui fost oraş roman, care aduna, cel mai probabil, sute de mii de locuitori. Mergem ţanţoşe,  ca nişte învingătoare. După noi, hoarde de pici, care lasă în urmă râsete şi chiote. În tot triumful ăsta al veseliei îmi trec prin minte articolele care încep cu “Teroriştii kurzi”, reportajele care anunţă răpiri. Mă uit în urma mea şi văd că paznicul se ţine şi el de alai. Suntem singurii doi adulţi. E clar, sunt o pradă. Dar ce fel de pradă, nu ştiu încă. Un băieţel strigă la mine într-o engleză aproximativă: “De unde eşti?” RO-MA-NI-A. Declanşez o hărmălaie generală: Popescu, Filipescu, Haaaaagi. Mă simt deodată, mult mai în siguranţă. De după porţi se ghicesc siluete care mă spionează. Ne oprim în faţa unui cuptor de lut, înalt cât jumătate de om, în formă de iglu găurit în vârf. Căldura se ridică dinăuntru şi se înalţă peste vatra satului. Pe pereţii interiori ai cuptorului încins, cineva a pus la copt lipii. Miroase ca dragostea, ca bunătatea.  Şi totuşi, sunt chiar în inima Kurdistanului. Oricând, de pe uliţa prăfuită poate apărea o femeie cu pomeţii puternici, uşor smeadă, cu o mitralieră în mână, aşa cum am văzut eu mai demult într-o revistă. Şi chiar apare una, tânără şi frumoasă, cu o basma de pânză subţire mov pe cap, semn că e kurdă. Pare că e proprietara pâinii, pe care o scoate cu îndemânare, cu mâinile goale, sfidând fierbinţeala cuptorului. Un morman de lipii se adună în braţele ei. Vreau să o pozez, se întoarce cu spatele şi începe să strige la mine. E supărată, dar mai mult în glumă, pentru că Sultan mă împinge uşor înspre femeie. O urmez, suspicioasă, intru într-o curte înconjurată cu ziduri înalte. E un fel de cazemată, în care, la Istanbul, umblă vorba prin ziare, că se pregătesc gherilele kurde. Trec pragul şi un grup de bărbaţi au privirile aţintite asupra mea. Le zâmbesc şi mă simt stingheră, inconştientă şi lipsită de curaj. Bărbaţii sunt îngrijiţi, cămaşile lor albe, curate, contrazic praful care înveleşte satul ăsta. Hoşgheldiniz, aud în turceşte, ceea ce înseamnă că bine am venit. Câteva scaune de plastic apar în decorul de secol 15 şi o tavă cu pahăruţe cu ceai roşu circulă prin faţa noastră. Mi se vorbeşte în turceşte, ca şi cum această limbă ar fi acea limbă universală, pe care o femeie venită de nu se ştie unde ar putea să o înţeleagă. După ceai urmează pâinea, încă fierbinte, din care rupem pe rând, în tăcere. Încerc să vorbesc în engleză, nimeni nu dă semne că ar înţelege, aşa că încet, spun cuvinte de mulţumire pentru ei în română. Râdem toţi. Unul dintre oameni îmi arată spre inimă. Ca şi cum mi-ar fi înmânat un mesaj pe care eu trebuie să îl duc cu mine, undeva.

Notă: poveste publicată în Reader’s Digest, august 2011