Am citit ce-a scris Andrei Pleşu astăzi. Vede, pe bună dreptate, un viitor luminos în care românii, pentru că aşa vor, aşa pot şi aşa se poartă, vor umbla în chiloţi pe stradă. Zice Pleşu că televiziunile noastre sunt în mare nişte haznale şi că nici măcar n-au motive să fie haznale, că românii n-or fi chiar primii scatofili ai lumii (mă scuzaţi, se impune această formulare). Şi eu sunt neliniştită de ce se difuzează, pentru că mi-e greu să îmi găsesc locul pe o piaţă în care televiziunea publică difuzează obsesiv muzică populară şi emisiuni inepte de divertisment, iar restul pieţei se ocupă cu tot avântul de detalii scabroase ale vieţii intime şi de discuţii nesfârşite numite pompos talk-show. Oarecum am văzut “din interior” cum televiziunea din România, din săracă a devenit smintită în numai câţiva ani.

Primele semne au venit atunci când piaţa s-a expandat brusc odată cu naşterea televiziunilor de ştiri. Nevoia de personal a făcut ca standardele la angajare să fie scăzute şi ca în ierarhie, foarte sus, să se cocoaţe nişte oameni care nu văzuseră o cameră de filmat în viaţa lor. Ca să nu înveţe ei televiziune, au redus televiziunea la ce puteau ei. Acum mulţi ani am avut o discuţie halucinantă cu un tip cu decizie care mi-a explicat că viitorul televiziunii (nici mai mult, nici mai puţin!) sunt talk-show-urile. Motivul era că oamenilor le place cel mai mult să vorbească! Vasăzică pentru că oamenii vorbesc, trebuie să dai la televizor discuţii. Dacă domnul în chestiune hotăra că oamenilor le place să cânte, ar fi dat cântece, dacă oamenilor le-ar fi plăcut să râdă, ar fi dat râsete. Eu sunt de acord că în televiziune, ca în  toate domeniile în care lucrezi cu public mult, e importantă şi intuiţia personală, poate fi valoroasă şi experienţa proprie, dincolo de cifrele şi studiile de audienţă, dar cînd intuiţia şi experienţa sunt ale unor tâmpiţi, rezultatul e plin de veselie.

Anul care a trecut am mai avut o discuţie ciudată cu cineva care poate decide ce se vede la televizor. Nu vorbeam despre ceva anume, era o conversaţie cu teme generale. Eu am spus ceva de o emisiune de călătorii, el mi-a spus că emisiunile de călătorii nu sunt interesante, drept dovadă că ele nu există (sunt zeci de canale care se ocupă numai de această nişă, nemaivorbind de sutele de emisiuni difuzate în întreaga lume, din care una a rupt audienţele sezon după sezon în SUA şi a luat un sac de Emmy-uri, The Amazing Race). Am încercat să sugerez ceva despre inventarea unui Jamie Oliver local, dar omul mi-a zis răspicat că nu merg emisiunile de gătit, că sunt plicticoase. Am pomenit din ce în ce mai timid de o emisiune cu copii (apropo, mai ştiţi vreo ţară care să nu aibă o emisiune pentru copii la televizor?), dar am primit răspunsul că ăştia mici sunt moartea audienţei. Nici moda nu era la modă pentru omul nostru, nici muzica nu era interesantă, nimic, dar nimic n-a mers până n-am vorbit de viaţa intimă a unui cuplu monden. Aşadar, domnul în cauză confunda propriile sale interese (un cerc restrâns, probabil) cu ce ar vrea publicul să vadă. Prin urmare, grila va ieşi după chipul şi asemănarea lui. Domnul acesta nu avea mare vină pentru că, cel mai probabil, îşi petrecea viaţa la serviciu, intoxicându-se obsesiv cu televiziunile româneşti şi ajugând la concluzii dintre cele mai bizare. Dar ca să fii bun în meseria asta trebuie să ai cât de cât contact cu o carte, un film, nişte muzică, să mergi într-o zi cu autobuzul să vezi oamenii, să vorbeşti cu un taximetrist, să te duci până la teatru şi să îţi faci cumpărăturile singur la supermarket, altfel se cheamă că nu mai eşti pe lumea asta şi e greu să faci produse pentru ea.

Totuşi, domnul Pleşu e excesiv de pesimist. În ultimii ani televiziunile noastre s-au mai dezmorţit. Românii au talent, X Factor, Vocea României, Masterchef, Top Chef (chiar dacă e horror făcut) sunt formate de divertisment onorabile, unele dintre ele confirmând şi prin audienţa record pe care au înregistrat-o. Ele sunt importante pentru piaţă pentru că pot profesionaliza o mulţime de oameni, de la electricieni la scenografi şi de la asistenţi de producţie la producători şi o infuzie de personal care deţine meşteşug poate însemna un progres general. Toate idioţeniile care zburdă acum pe micile ecrane cer un nivel profesional sub genunchiul broaştei.

Notă: publicul din România nu e format din idioţi. O ştiu pe pielea mea, din emisiunile pe care eu le-am produs. De pildă, Săptămîna de vreme, pe care am creat-o acum 7 ani pentru Realitatea TV a fost ani buni cea mai vizionată emisiune de pe post. Îl bătea pe Tatulici, pe Răzvan Dumitrescu, pe Turcescu. Făcea şi mai mult de 3,5 puncte de rating, imens pentru o pitică cum e Realitatea. Emisiunea se ocupă cu fenomene meteo, fizica pământului, explicaţii ştiinţifice. Desigur, de-a lungul timpului succesul a fost pedepsit adesea prin schimbarea orei de difuzare, anularea ei, diminuarea resurselor, transformarea ei în vorbărie etc. Dar a supravieţuit şi îi doresc mulţi ani de acum înainte.

Poza e lucrarea Venus of the Rugs (Venus a cârpelor) a lui Michelangelo Pistoletto, expusă la Tate Modern, Londra.