– Bobby, Bobby, striga Gabriela, cea cu două codiţe, 10 ani, când apărea preferatul nostru pe ecran.

– Da, Bobby! o aprobam noi, celelalte, sărind pe canapeaua moale din camera cu televizorul.

Părinţii noştri văzuseră deja serialul, în anii ’90 a fost rândul nostru, al copiilor, să învăţăm feminitate de la Pamela şi afaceri de la JR, să ne dorim un păr lung şi blond ca a lui Lucy şi bineînţeles, să suspinăm adânc de dragul lui Bobby Ewing, cel mai bun la suflet şi arătos personaj de serial din câte ştiam noi atunci.

Sâmbăta asta, Antena 1 îşi pune prime-time-ul la bătaie pentru legendarul serial Dallas, serie nouă. E o mişcare iscusită, măcar la nivel de comunicare, pentru că serialul ăsta venit din inima deloc sofisticată a Americii poartă în el bucăţi din copilăria şi tinereţea publicului de astăzi. Cei foarte tineri mă îndoiesc însă că vor icni la vederea lui Bobby, nici măcar eu n-am mai icnit şi pot să pun pariu că nici Gabriela. Vă spun asta pentru că am văzut primul episod şi cu atenţie, să nu vă stric suspansul, o să spun ce şi cum e prin el.

Se începe cu o baie într-o ploaie de petrol. La începutul anilor ’90, când am văzut eu prima oară Dallas-ul şi aveam foarte puţine cunoştinţe de chimie, o baie în petrol mi se părea grozavă, un lux şi un răsfăţ nemaipomenite. Acum mi se pare destul de îngrozitor să te trezeşti cu o chestie cleioaso-uleioaso-mirositoare în cap, dar eu sunt din România, nu din Texas.

Primele personaje pe care le vedem sunt odraslele bătrânilor. Fiul lui JR, John Ross, şi fiul lui Bobby, Cristopher. Ei sunt arătoşi şi au nişte fete arătoase alături. Cristopher aproape că face sex înainte de a se termina genericul, cu gagică-sa, pe care până la sfârşitul episodului o ia de nevastă. Prima apariţie de senzaţie e Bobby, în stare foarte bună, care, aflăm cu tristeţe, are cancer. Aşa e în viaţa asta de serial, cei mai buni şi-o iau primii. Pamela nu e Pamela, ci o altă actriţă cu un decolteu modest, dar nu-i bai, Bobby tot vrea să plece cu ea într-o croazieră de lux. Toţi se sărută pătimaş, după noua modă, scenă după scenă. JR joacă prima lui secvenţă ca actor de film mut. E deprimat şi la ospiciu, bătrân şi istovit, are ceas de aur şi nici ochii nu-i deschide. Bobby îi duce un pliant cu croaziera de lux în care va pleca, semn al iubirii frăţeşti, bănuiesc. Sue Ellen coboară demn dintr-un Porsche alb, dovadă că tot fără minte a rămas. Pe la final apar şi Ray cu Lucy, ea fiind o apariţie uşor înfricoşătoare (de la bătrâneţe şi styling, nu de la altceva, oricum e altă actriţă). În episod verişorii se bat între ei întocmai cum o făceau şi taţii lor.

Dar cu tot genericul tanam tanam tananam tanananam care era mai ceva decât o alarmă de pericol atomic, la auzul căruia se goleau străzile în copilăria mea, Dallas nou e foarte puţin despre Dallas vechi. În vechiul Dallas binele era cumpătarea în bogăţie (Bobby şi maică-sa) şi răul era fuga după banii mari, lăcomia, dorinţa de putere (JR). În noul Dallas conflictul, la bază, e moştenit, numai că i-au adăugat nişte ornamente ecologice: pământul e sfânt, foratul e câh, noile resurse energetice sunt bune. John Ross se ocupă de petrol, Cristopher de nişte hidrocarburi noi şi şmechere care or să înlocuiască petrolul. Dacă vreţi, vechiul serial era republican 100%, noul serial e mai democrat.

Vechile personaje apar destul de puţin. Noii protagonişti sunt simpatici, dar nu au feţele grozave, expresiile puternice, deosebite, ale generaţiei vechi. John Ross cu mustăcioara lui cu tot, nu trece ecranul cum o făcea JR. Răutatea lui e credibilă limitat, nici vorbă să faci icter de ciudă, aşa cum se întâmpla cu JR. Cristopher a lui Bobby a făcut bodybuilding şi are faţă de păpuşel, dar sunt sigură că fetele de la 10 la 30 de ani n-o să-l vrea de soţ, ca pe legendarul Bobby. Dar Dallas a făcut audienţă bună în SUA, cam o treime din cât face un succes absolut de public de pe o reţea mare, dar mult dacă luăm în calcul că a fost difuzat pe un canal de cablu. Şi sunt sigură că această audienţă, acolo unde se produc seriale legendare câte cinci bucăţi pe sezon, e adunată nu atât de nostalgie, cât de tehnica bună şi contemporană cu care e executată noua serie. Ritmul e alert, filmările foarte bune, vechea gaşcă e folosită cu economie, cât să nu ni se amintească brutal şi pe faţă că am îmbătrânit.

Sâmbătă, la 20.30, aduceţi-vă aminte. Strigaţi-vă părinţii la televizor, aşa cum vă strigau şi ei pe voi când eraţi mici. Va fi un exerciţiu interesant să vedeţi cu familia voastră de azi familia Ewing de azi. Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut.