E încă foarte tânăr şi foarte vesel, râde cu gura până la urechi zgâindu-se la noi, oamenii albi, care am venit la el să ne povestească despre ororile războiului. Sunt în Cambodgia, în Siem Reap, la un muzeu al minelor antipersonal. Am plătit 10 dolari intrarea, am cumpărat un tricou, am lăsat o mică donaţie în cutie. Un băieţandru înalt, lucru atipic printre cambodgieni, mă conduce înspre un pâlc de copaci. Se recomandă John, e clar că nu-l cheamă John, dar aşa îi place să-şi spună. După zâmbet şi după vârstă, sigur n-a văzut războiul în ochi. Că urgia kmerilor roşii trecuse atunci când acest John cambodgian s-a născut. Mă trage uşor de mână ca să mă aşeze într-un anume loc.
– Simţi? Apasă cu piciorul.
Sunt frunze pe jos şi plante mici. Suntem în junglă. Apăs cu sandaua şi simt ceva tare, ca o piatră.
– Ai sub picior o mină rusească, spune repede şi senin John.
Tropicele toarnă căldură în aer , dar eu am amorţit, am îngheţat.
– Dacă ai fi călcat pe o mină nedezamorsată de acest fel, în cel mai bun caz ai fi rămas fără picioare. Câte kilograme ai?
– 60, îi răspund, paralizată de o frică lipsită de orice logică.
– A, cred că ai fi murit. Aşa cred.
John zburdă mai departe printre copaci. Îl urmez sfioasă. N-am pus mâna în viaţa mea nici măcar pe un pistol cu capse. Mă simt mică şi neputincioasă în faţa răului.
– Ştii, noi am avut 30 de ani de război. Dar eu am şi mamă şi tată. Sunt norocos, foarte norocos. Şi ştiu engleza. Vreau să mă fac profesor. Am doar 16 ani. Acum în Cambogia e mai bine, dar zilnic 2-3 oameni suferă de pe urmă minelor.
John ia un băţ şi dă frunzele la o parte. O bucată de fier ruginită, rotunjită, apare din pământ.
– 3 dolari. Atât costă o mină. Kmerii roşii le-au plantat peste tot. Pe marginea drumului şi în temple şi în junglă. Astea sunt cele mai rele. Când explodează te omoară pe tine şi pe toţi cei care sunt lângă tine. La tine în ţară a fost vreodată război?
– Nu, n-a fost aşa război.
– E bine. Tu ce eşti la tine în ţară?
– Producător de televiziune.
Pare că nu înţelege ce i-am spus.
– A, dar de ce nu te-ai făcut profesoară? La noi în ţară sunt puţini profesori şi e cel mai important să fii profesor. Dacă eşti profesor faci bine pentru mulţi copii.
John zâmbeşte în continuare. Pe fundal se văd fantomatice templele de la Angkor. Aici cândva a fost un mare imperiu. Oamenii trăiau în pace şi bunăstare. Regele stătea în templul cel mare. Străzile erau portocalii de la robele călugărilor. Seara, din cer, coborau dansatoare, plutind de-asupra pământului întocmai ca norii. Căldura înăbuşitoare era alungată de rafale de ploaie proaspătă, mirosind a lotuşi. Orezul creştea sub rafalele musonului, viguros şi înalt cât un stat de om. Aşa era aici până când pământul a început să fie posedat de război. Acum în Cambogia a revenit liniştea, dar nu şi minunile.
– John, tu ai văzut dansatoarele care coboară din cer?
John râde.
– E o poveste. Dacă vrei dansatoare bune, poţi să le vezi la hotelurile de 5 stele. Au program în timpul cinei. Să-ţi mai arăt ceva.
John ridică de jos o bucată lunguiaţă de fier.
– Vezi, astea sunt mine făcute special să explodeze dacă cineva mai greu de 5 kilograme călca pe ele. N-au vrut să cruţe copiii.
Într-o fracţiune de secundă tânărul şi-a tras blugii în sus şi a lăsat să se vadă o proteză de metal.
– Eu am fost norocos, foarte norocos. Fratele meu mai mare a murit în faţa mea în lanul de orez. Atunci am plâns mult de tot. Când el n-a mai avut grijă de mine am călcat pe o mină dintr-asta, mică. Nu mi-am pierdut decât un picior.
John zâmbeşte.
– Să ştii că unii oameni au noroc mult. Eu am pentru că am învăţat engleză şi în câţiva ani mă fac profesor.
– Tu dacă vrei, acum te mai poţi face profesoară?
– Poate merită să încerc.
Poate merită, nu-i aşa?
Notă: text publicat în Reader’s Digest, în 2010
Poza este de la templul Bayon, secolul 12, din complexul Angkor