Are vocea limpede şi întreabă hotărât dacă primim cu colinda. Mama sare spre geam, îl deschide şi zice că da. Se întoarce spre mine şi zâmbeşte.

– E Costeluş, băiatul domnului învăţător.

Cântă frumos, O ce veste minunată, ca un copil de familie bună. Colindul e lung, are trei strofe, îl cântă şi Madrigalul. Melodia e demnă, fără floricele şi icneli populare, vine dintr-o vreme în care românii cu ceva şcoală şi pretenţii nu se tăvăleau de Crăciun de dragul tânguielilor mirosind a şuncă afumată ale lui Hruşcă. Ascult pitită după perete, îmi închipui ochii lui albaştri. Îl ştiu de când se juca în grădina lui de pe coastă, plină de meri. Tot timpul curat îmbrăcat, ordonat. Din când în când trecea pe la o vecină de-a mea, mătuşa lui. O asculta cuminte pe bătrână, cum numai copiii care se înţelepţesc înainte de vreme ştiu să o facă.

Mama dă să îi dea bani, dar Costeluş porneşte cu o altă colindă, culeasă din Oglinzi, satul lângă care e casa lor. Îi zice tot încet şi serios, melodia e împrumutată din vremuri vechi, când cartierul ăsta plin de pomi, din coasta pădurii, era locul de joacă al lupilor, mai ales în serile de iarnă.

– Cântă frumos, numai că e trist, zice mama.

Îmi amintesc de el cum mergea pe o bicicletă albastră. Era şic, mama lui tot timpul i-a purtat de grijă, avea o cămaşă albă încheiată până la ultimul nasture şi pantaloni negri şi adidaşi frumoşi, de piele. Strălucea tot, chiar şi bicicleta, chiar şi părul lui auriu, chiar şi cămaşa lui, chiar şi dinţii lui albi, plutea prin colbul uliţelor în mijlocul lui iulie, când toată Pometea miroase a iarbă tăiată, agude şi a cireşe căzute din pomi. Crăciun fericit s-a auzit, mama s-a dus la geam, i-a dat banii.

– Copilul ăsta a crescut ca un prinţişor, zice mama şi îşi vede mai departe de treabă.

Costeluş a fost o vreme, vreo 20 de ani din viaţa lui, Costel. Avea o meserie bună, o soţie, doi copii. Un tată, o mamă, o casă. Nu mergea cu colinda, nu se dădea cu sania, nu se mai juca în faţa casei. Apoi au venit peste el necazurile mici şi mari şi foarte mari şi într-o bună zi, Costel s-a făcut Costeluş la loc. Şi asta a fost tot.