Dan Capatos a făcut un top al invitaţilor care i-au adus audienţă. Aceleaşi personaje se plimbă pe la toate televiziunile. Poate cu o excepţie, sunt persoane care au probleme mari în viaţă, diagnosticate sau nu cu afecţiuni psihice, dar cărora nimeni nu le întinde o mână de ajutor pentru că e “distractiv” să se expună la televizor, pentru că, iată, fac audienţă. Cunosc cel puţin două cazuri concrete de realizatori sau foşti realizatori de televiziune care au probleme psihice serioase, de care şefii lor au cunoştinţă şi se bucură chiar, pentru că sunt mai uşor de determinat “să se dea în stambă”. Iar asta, în capetele şefilor (nici ele prea pline de luciditate) înseamnă audienţă.

Boala psihică la noi se tratează la biserică, cu ceai, cu cărţi, yoga, ayurveda, medicină tradiţională bulgărească şi azeră, la horoscopistă şi bioenergetician sau nu se tratează pentru că “aşa e el, mai nebun” şi oricum nu e bai, ce să-i faci. Când o vedetă se sinucide e de vină un iubit fără suflet, o mamă neglijentă cu puiul ei care a împlinit 45 de ani, o soacră posesivă sau mediul profesional infect. Se fac dezbateri naţionale în care nimeni nu îi instigă pe telespectatori să treacă pe la psiholog, în schimb se fac ghiduri complete de cum să te sinucizi, la o adică.

Avem şi psihiatri de serviciu, mari somităţi, care apar la televizor să spună orice şi oricum despre oricine. Ba că sinuciderile sunt mai multe iarna, ba că insomniile sunt provocate de căldură, ba că porcul cu paie în gură provoacă depresii. Desigur, toate bramburelile sunt difuzate fără nici o rezervă, la ore de maximă sau minimă audienţă.

Cum îl prinzi pe unul în criză, pac, îl filmezi şi-l dai în access la televizor. Îl tăvăleşti apoi pe la late night de-i merg fulgii, dă-l dracu de nebun, să-l facem de râs. Dacă avem emisiune de umor facem o scenetă în care îl imităm unu la unu şi râdem de leşinăm. A doua zi îl mai jucăm în picioare o tură şi când terminăm îl moralizăm pe bietul om: “păi bine, măi, aşa te porţi? Nu e normal!” Dacă lucrurile o iau razna rău şi povestea nu mai e amuzantă după standardele de pe happylica, atunci individul e abandonat complet. Dumnezeu cu mila!

Nebunul contemporan în spaţiul public românesc are de multe ori soarta nebunului medieval din spaţiul public românesc. După ce râdem cu poftă de el îl alungăm din cetate, că ne deranjează.

Am făcut această lungă introducere ca să vă povestesc de nişte tineri muzicieni (cântăreţi şi instrumentişti) care s-au dus să colinde pe la spitalele de psihiatrie din Bucureşti. Iniţiatorul e pianist, îl cheamă Viorel Rădăcină şi face de câţiva ani meloterapie cu oameni cu afecţiuni psihice. Crede în treaba asta, iar pacienţii lui sunt mulţumiţi. Acum şi-a adunat prietenii, colegii şi sub umbrela unei fundaţii ţinute de un dirijor au ajuns la Obregia si la spitalul Titan. Au scris despre asta Realitatea (mulţumiri sincere Răzvan Boboc) şi Antena 3 (plecăciuni Cristina Severin). Nu mai spun cât de delicat e gestul colindătorilor, asta e evident. Nici cât e de util, nici câtă înţelegere a lumii în care trăim dovedeşte. Zic doar cât e de atipic.