Suleyman Magnificul, telenovela pompoasă şi cu buget de la Kanal D a muşcat marţi din Vocea României, într-atât încât să fie pe alocuri lider de audienţă. Oricum, 9 puncte n-a făcut un serial străin de-a veci pururi în ţara asta, nici Seinfeld, nici CSI, poate doar nişte NYPD-uri în vremurile când se băteau unu la unu Pro-ul cu TVR-ul. Ce are aşa de magnific Suleiman ăsta de a leşinat tot estul, din Macedonia în Emiratele Arabe Unite şi zic eu că are bune şanse să se întindă adulaţia şi din Japonia până la Londra. Că serialul e bun, e clar. Dar şi Roma e un serial bun şi The Tudors e unul foarte action şi Spartacus are sex şi crime şi nelegiuri în el şi n-au ajuns hituri de audienţă. Este absurd să punem succesul lui Suleyman Magnificul în cârca marketingului de la Kanal D, care a fost istoric, de pe vremea când puneau outdoor-uri cu Vacanţa Mare pe Barbu Văcărescu, deosebit de împiedicat, ca să fie exprimarea elegantă. Şi-atunci, ce naiba are serialul ăsta cât să răpună concurenţa într-un asemenea fel?

Suleyman a existat, e un sultan simpatic de secol 16, vărsător de sânge, băutor de vin şi iubitor de femei, cam ca toţi sultanii, adică nimic deosebit. Serialul cuprinde intrigi, trădări, amor, personaje uşor alienate şi personaje uşor deviate de la normalitate. Dar toate serialele de gen au aceste ingrediente. Şi de fapt, că e ca multe alte seriale s-ar putea să fie şmecheria.

Când tocmai îmi puneam întrebările astea am citit ceva ce a scris Adi Hădean, bucătarul, în revista Bulevard, de la Cluj. El povestea că intrarea restaurantelor în vestitul ghid Michelin le împinge să facă lucruri din ce în ce mai sofisticate. Îl contrazic numai puţin, pentru că eu în Austria am mâncat într-un restaurant cu o stea care avea bucătărie tradiţională austriacă, simplă şi grea pentru ficat, dar complet delicioasă, dar în general are dreptate. Restaurantele care intră în ghid au proprietatea de a face roşiile să arate ca friptura şi friptura ca supa. Revenind, Suleyman Magnificul asta are grozav în epoca noastră. Reîntoarcerea la “good old television”, la obişnuit, familiar, într-o epocă în care televiziunile se sparg în figuri cu show-uri care sunt nişte construcţii mamut compuse din reality, entertainment, campanii de marketing combinate cu produse de vândut consumatorilor. În România, după ani de somn adânc, în care staţiile tv au făcut economie de mijloace şi creativitate, am ajuns într-un an să avem pe post toate talent show-urile importante ale lumii, plus două vechituri foarte bune din seria “concursuri de gătit”. Oamenii văd prin urmare, indiferent de scenariul diferit al fiecărei emisiuni în parte, aceeaşi schemă: un necunoscut, de preferat sărman şi bătut de soartă, cu nişte calităţi excepţionale, accede la o lume plină de strălucire şi succes. Din acest punct de vedere Suleyman e singura contraofertă şi culege beneficiile de audienţă ale acestei poziţionări.

Jerry Bruckheimer, producătorul Piraţilor din Caraibe, dar şi tatăl seriei tv CSI şi a uimitorului reality show The Amazing Race, spune într-un interviu (din păcate, nu mai ţin minte unde) că la televizor e important să recreezi un univers, într-un mod fidel, pe care oamenii să îl înţeleagă. Suleyman face asta, cu mult accent pe sensibilităţile estului, unde e de înţeles să ai un bărbat şi multe femei, situaţii politice pline de corupţie şi intrigi, o mamă puternică şi un personaj principal cu un caracter imprevizibil. Apoi, producţia turcească e suficient de somptuoasă, dar şi creativă la nivel de scenariu, încât să se poată bate cu succes cu un conţinut mai schematic şi după reţetă fixă ca acela al talent-show-urilor.

Ce ar putea face competiţia să mai scadă din aura de învingător a lui Suleyman? Probabil că nu prea multe în acest moment. În viitor însă, ar putea să renunţe la ideile fixe şi puţine în care se scaldă acum, în termeni de programare şi conţinut.