E la mezaninul unei clădiri vechi din vecinătatea Moscheii Albastre. Vitrinele luminoase se ridică peste trotuar poate un metru şi ceva, numai bine cât să nu poţi rata delirul oriental dinăuntrul lor. Fisticul şi zmeura, lămâile şi clementinele, boabele delicate de rodie şi mai serioasele seminţe de susan se ghicesc în culorile budinicilor şi prăjiturilor şi sarailiilor şi baclavalelor. Dar supremul ingredient la Hafiz Mustafa este fisticul verzuliu, în ADN-ul dulciurilor de aici încă de la înfiinţarea afacerii, în 1864. Îmi pot închipui cum bătrânul Ismail Hakki a deschis cu mândrie cofetăria şi a numit-o după unicul lui fiu, Hafiz Mustafa. El era un simplu vânzător de dulciuri, dar tânăra lui odraslă era muezin la o moschee din apropiere. În ani, bătrânul a făcut din micul lui magazin o afacere importantă, iar muezinul s-a mutat din turnul moscheii, în uşa cofetăriei tatălui. Erau vremuri complicate pentru Imperiul Otoman şi încet, încet, budinca de orez îndulcită şi parfumată cu apă de trandafiri a trebuit să-şi găsească un nume mai bun decât “deliciul Sultanului”.

Republica dezmembra fără milă Imperiul, oraşul se schimba, alte steaguri, alte voci, alte apucături. Hafiz Mustafa însă şi-a găsit locul în noua lume, până în zilele noastre când vitrinele lor colorate hipnotizează turişti din toate colţurile lumii.

P.S. Prăjiturile sunt la fel de bune pe cât de arătoase. Chelnerii sunt abulici, copleşiţi de mulţimea de oameni care le calcă pragul şi de gusturile lor diverse. Dacă mergeţi la vitrină şi vă alegeţi prăjiturile, în loc să cereţi un meniu, veţi scuti o mulţime de timp de aşteptare.