Era în vara lui 2006, în Liban. În fix şapte zile urma să înceapă războiul cu Israelul, ultimul război dintr-o serie lungă de conflicte din Orientul Mijlociu. Coboram prin bazarul din Byblos, în pas alert, înspre mare, admirând vechiul oraş fenician. Destinaţia mea finală era cel mai vestit restaurant din tot Libanul, Pescăria lui Pépé Abed. Despre Pépé îmi povestise înfrigurată o cântăreaţa din Beirut.

-E un fel de Hugh Hefner al Libanului. Dacă luni se lansa vreo actriţă la Paris, miercuri era pe plaja din Byblos, chefuia cu Pépé Abed. De fapt, el ne-a învăţat să petrecem.

Pépé urma să fie uşor de recunoscut. Nimeni nu îi ştia vârsta, dar se spunea că a depăşit de mult suta. Când am intrat în restaurant, un bătrân cu o şapcă de marinar în cap se uita înspre mare. Am intrat în vorbă cu el. L-a pus pe ospătar să aducă nişte calamari la grătar şi un album cu poze vechi. Şi a început să îmi arate ce făcea când era tânăr. Pe măsură ce povestea plin de entuziasm despre calităţile lui legenadare de cuceritor, mă uitam la pozele de demult, în care, Pépé, deja bătrân, săruta zeci de femei frumoase.

– Nu pot să mă las de femei, sunt ca vitaminele, a zis râzând. Era vorba lui preferată. Am inventat petrecerile pe plajă. Veneau buluc oameni din toată lumea şi dansau până dimineaţa. Tocmisem măgăruşi din sat să care coşuri cu fructe printre petrecăreţi. Acapulco, aşa se numea clubul pe care îl aveam. Ne distram ca nişte nebuni, făceam curse cu broaşte ţestoase şi organizam bătăi de cocoşi. Şi era plin de franţuzoaice blonde.

Pépé şi-a îndreptat privirea spre soţia lui care intrase pe terasa restaurantului. Era blondă. Şi franţuzoaică.

– Apoi a venit războiul civil. Am pierdut tot, în afară de restaurantul ăsta. Ne uitam înspre Beirut şi vedeam bombele căzând. Toţi corespondenţii străini de război stăteau aici, pe terasa asta. Şi am continuat să facem ce ştiam mai bine: să petrecem. Nepoţii mei au crescut printre ziariştii străini. Dacă îi întrebi cum a fost războiul pentru ei vor recunoaşte că a fost o perioadă veselă. Eu am refuzat războiul şi am refuzat să îl las să-mi răpească bucuria de a trăi.

În faţa restaurantului, pe mare, a apărut un yacht cu nişte petrecăreţi. Fac gălăgie, se distrează. Doi saudiţi, rătăciţi, se aşează la masă. Ea poartă văl. În continuarea terasei, într-o peşteră, Pépé Abed are un muzeu cu artefacte antice. În general, legate de dragoste. Au fost recuperate de pe fundul mării şi expuse ca lumea să ştie că pe malurile Mediteranei oamenii iubesc mult viaţa.

– Uite, aici e Brigitte Bardot. Eu eram tânăr şi ea frumoasă. În poză Pépé deja avea părul alb. Aş fi vrut să îl întreb câţi ani are, dar mi-a fost frică să nu-l supăr. Asta cu vârsta era secretul lui bine păstrat. Din poze zâmbeau aristocratic Anita Ekberg, Ginger Rogers, Marlon Brando.

– După război restaurantul a reînceput să meargă, lucrurile au intrat în normal. Uitaţi-vă, cei doi de la masă sunt saudiţi. Vin aici să danseze toată noaptea şi să facă plajă în voie şi să bea tot ce vor. În Liban e multă libertate şi fericire, dacă ar fi şi mai multă pace.

Am plecat de la restaurant cumva, uşurată, convinsă că viaţa trebuie trăită din plin, că nici măcar războiul nu te poate învinge. Nici eu, nici Pépé Abed nu ştiam că peste 7 zile portul Byblos avea să fie bombardat de israelieni, iar plajele din zonă aveau să fie inundate de petrol. Bătrânul a murit câteva luni mai târziu, am aflat dintr-un ziar. Mi-aş fi dorit pentru el să nu simtă amărăciunea ultimului război. Am speranţa că nu războiul, ci vârsta, neobişnuit de înaintată, a fost cauza plecării lui din această lume.

Poveste publicată în Reader’s Digest în 2009.