Am copilărit într-un cartier pe o coastă, care se numeşte Pometea (în Târgu Neamţ). Că are mulţi pomi. Cartierul se propteşte într-o pădure în care n-aveam voie să mergem de capul nostru, dar în care mi-am făcut veacul non-stop de pe la 6 până pe la 16 ani. Ieri se făcuse toamnă în pădure şi arăta ca în poza asta de lângă, liniştită şi frumos aranjată, aşa cum o ţineam eu minte. Dar ieri eu eram o simplă turistă, nu proprietara de drept a pădurii, care şi-a imaginat pe rând că printre copacii ei se ascund balauri ori insecte strălucitoare cu aripi de aur, vârcolaci şi fantome, spiritele a trei surori care îşi dăduseră obştescul sfârşit într-o casă mai în vale, lupi fioroşi şi îngeri mai mari decât brazii, mai apoi sărutări fierbinţi şi promisiuni pentru veşnicie.

De la poalele pădurii am luat-o încet spre capătul cartierului, printre căpiţe şi lemne puse la uscat, aşa cum mi le aminteam din copilărie. Foştii mei vecini se uitau de după garduri miraţi, la faţa asta nouă care a aterizat în cartier şi se holbează la avutul lor, agoniseala pentru iarnă. De pe stradă dispăruse casa unei doamne cu părul roşu şi bucle, căreia tata îi spunea dintr-un motiv necunoscut mie atunci doamna Havisham şi de care ne era o frică de moarte. A dispărut cu totul, ca şi cum n-ar fi fost, cu cerdacul ei înalt, boieresc, cu coloanele ei julite toate, chiar şi cu grădina-junglă din jur care, aş putea să jur, a înghiţit-o pe doamna Havisham, cucoană mare îmbrăcată numai cu catifea şi cămăşi cu drot, în cumplit de cenuşii ani ’80. Dar doamnei i-au înfipt o căpiţă în chip de monument de aducere aminte, ceea ce drept să vă spun, nu ştiu dacă ar fi apreciat.

M-am tot plimbat pe străzi, uşor dezorientată, aşa cum te plimbi în locurile în care nu ştii ce cauţi şi nu ştii ce vrei să găseşti. Istoria mi-o aminteam, nu mai pricepeam exact geografia lor, ca într-o istorie frumoasă pe care am citit-o aici şi în care personajul interviului povestea cum undeva în Thailanda, pe o stradă, casele erau numerotate după data construcţiei. Aşa mi-aş fi înţeles mai bine cartierul, pentru că spaţiul stă agăţat de timp şi pe dos. E sezonul merelor pădureţe, mici şi acre de felul lor, pe care dacă Dumnezeu le îngăduie căldură până în noiembrie, apucă să devină stracojii, dulci şi aromate, ca nişte prăjituri exotice ascunse în mere. Trebuie doar să le cauţi printre frunzele de fragi şi cele de nuci care acoperă iarba prin tot cartierul.

Grădinile au rămas mari şi bogate, zările îndepărtate, mai ales în zilele cu cer albastru. În cartierul meu au plecat pe lumea cealaltă bătrânii copilăriei mele şi casele lor s-au făcut deodată cu etaj şi poveştile lor s-au împrăştiat pe dealurile astea, până la Oglinzi. Poveşti simple despre trăsuri care duceau fete frumos îmbrăcate la balurile din staţiune sau poveşti complicate cu zile fierbinţi de vară când fetele se dezbrăcau complet ca să se scalde în băile cu ape minerale. S-au dus pe rând domnul Medrea, sculptorul care a supravegheat tot cartierul ani de-a rândul ca să nu îl otrăvească careva, doamna Grancea care se trezea croşetând şi se culca croşetând şi înjura beţivii de pe stradă că-şi treceau viaţa de pomană, domnul Purcel care ieşea cu toporul să ne taie săniile (cred că avea fobie la sănii) şi tanti Mura, singură ca un cuc şi bună ca un cozonac, care ne aduna să mâncăm dude din grădina ei.

S-au dus şi trei copii de pe strada mea, dintre cei cu care ne holbam la casele cu ochi. Nu vi se pare că şi casa asta din poză se uită la voi? Câş, dar se uită. Şi noi ne uitam la ele, intens, până ni se părea că perdelele se mişcă singure sau mai bine, că vedem niscaiva vedete de cinema îndrăgite în spatele geamurilor, venite în vizite secrete la rudele lor secrete din cartierul nostru. Gaşca noastră de atunci e descompletată, eu de-abia ieri ce-am mai vizitat cartierul, Gabriela cu două codiţe stă tot aici, ca şi Iulia. S-au dus de tot Dana, o fetiţă ca un şoricel, înaintea ei Anca, blondă toată şi zvăpăiată, care avea acasă discuri cu Narghita şi un scrânciob super-mega-mişto cu care ne dădeam peste cap stând pe el în picioare! După ele a plecat în lumea de dincolo Valentin, fratele Ancăi, care a oficiat de demult slujba de înmormântare a unei curci decedate pe neaşteptate într-o după-amiază când părinţii erau la serviciu şi îngropată de noi cu alai, într-un mod cumsecade.

Şi aşa m-am tot învârtit în cartierul meu, până noaptea, fantazând din când în când despre cum, cu frumuseţea lui, ar merita să aibă vizitatori din cele patru colţuri ale pămîntului. Nu va avea, eu însămi, de-abia azi am fost turistă în el şi m-am simţit ca la capătul pămîntului.