Charleston: un dans de București

Am tot amânat să scriu despre Charleston, dar nu mai merge că o să iasă din cinematografe și e mare păcat să nu-l vedeți. Am tot lungit-o pentru că mi-a fost frică să nu fiu păcălită prea tare de toate lucrurile care-mi erau prea familiare, personal plăcute din film. Cartierul în care stau și casele lui ușor dărăpănate, unde amiezile sunt aurii, aproape ca cele mediteraneene, atât de expresiv în Charleston.

Barul în care ies cu prietenii, Have a Cigar, și supermarketul non-stop de pe Eminescu care era non-stop înainte de invazia Mega Image în București. Vila scriitorilor de la Neptun, în care mi-am petrecut vacanțele de vară în copilărie, mi-a sărit inima când am văzut-o, pur și simplu. Muzica exotic-tembelă, ca aia pe care o ascult când nu pot dormi noaptea și nici nu știți cât nu pot eu dormi, de parcă niciodată nu e de ajuns de multă muzică cu adevărat distractivă pe lumea asta. Umorul cam răutăcios, care-i suficient de bun pentru prietenii mei și suficient de ciudat cât să nu-mi lărgesc prea tare cercul de relații apropiate.
Dar nu cred că e cazul de păcăleală pentru că Andrei Crețulescu face un film de-a dreptul cinstit, pe alocuri emoționant autentic. Doi bărbați, soț (Șerban Pavlu) și amant (Radu Iacoban), ajung împreună în același apartament, după moartea iubitei lor (Ana Ularu). Încercând să depășească durerea dispariției și să înțeleagă dinamică sentimentală a trioului, cei doi își împărtășesc unul altuia fragmente din existența lor cu femeia iubită. E o poveste băiețească, cu destul testosteron, mai ales de la Șerban Pavlu, care-și duce rolul cu vână și credibil. Radu Iacoban, partenerul de ecran al lui Pavlu mi s-a părut a falsa la infinit în personaj, mai puțin în gesturi, mai mult în replică. Prea teatral, prea forțat, până la caricatură, ceva ce s-a mai văzut, de multe ori, prin filmele românești. Probabil că rolul i-ar fi venit bine unui Papadopol tânăr, așa cum s-a văzut el în Occident al lui Mungiu.
Avem și delicioase personaje secundare, mai ales cele jucate de Victor Rebengiuc și Dorian Boguță și, bineînețeles, Ana Ularu, pe care o vedem și nu e, în termeni de minute efective pe ecran, dar pe care suntem nevoiți să ne-o imaginăm plăcut, în diferite circumstanțe de viață.
Imagine, montaj, decoruri, costume, coloană sonoră, toate sunt frumos lucrate, poate că “meșteșugul” deprins de Crețulescu în vremea în care era producător la HBO contează, uneori lumea ajunge la cinematograf să se și bucure vizual, nu e numai despre pumni în burtă metafizici pe care îi tragi inclusiv printr-o imagine căutat claustrofobă sau printr-un sunet intenționat anxios și imposibil.
Merită notat și amestecul amuzant de trecut și prezent, care cimentează impresia că e un film despre sentimente și sentimental mai mult decât despre real: se vorbește la telefonul fix sau se fumează în baruri, dar se plătește cu card contactless sau se joacă jocuri pe consolă.
Mergeți neapărat la Charleston, un film urban și cu nerv de București, care, printre altele, vorbește despre căutare/căutări afective, despre relațiile de cuplu și despre ce lăsăm în urma noastră – niște povești, o dâră de parfum, o mașină roșie. O să râdeți destul, deși uneori nu va fi râsul vostru, dar nu cât să ieșiți din zona de confort. Dacă aveți cumva una.
Credit foto: Adi Marineci