Ce ne facem cu falsul din știrile noastre de toate zilele

Am fost azi la PR Forum într-un panel despre fake news (felicitări, Cristian Manafu pentru temă, moderare și 11 ani de PR Forum). Sigur, temă vastă, timp limitat, discuția, în mare, palpitantă. Totuși, pe alocuri, suferim toți de puțin idealism și puțină ipocrizie, eu inclusiv, și căutăm sau enunțăm soluțiile convenabile nouă la povestea asta cu fake news. 

  1. Cerem advertiserilor să nu mai bage bani în site-urile mizerabile și în cele care pun în circulație fake news. Sună bine și e corectă cererea, dar nu se va întâmpla asta mâine, nici poimâine, nici peste 10 ani. Să cerem unor entități comerciale, al cărui principal scop este producția de bani, să aibă conștiință și logică de tip uman nu e o soluție, pentru că ele au logică și conștiință în limitele a ceea ce sunt și în limitele scopului lor primar. 
  2. Clienții nu sunt toți cu fundiță și curați și nici relația lor cu consumatorii nu e aceeași. Corporațiile nu fac toate produse ideale pentru viața și sănătatea noastră, nici nu sunt toate angajate, dintru început, în cursa de salvare a universului. Pentru un mare poluator, un site care promovează cu bună știință teorii și știri false despre mediul înconjurător, e un mediu convenabil și îl va susține. 
  3. Consumatorii nu mănâncă pe pâine fake news că sunt tâmpiți. E și naivitate la mijloc, dar e și aplecarea umană naturală spre o poveste bună, de la bârfa de pe șanț până la  povești spăimoase despre conspirații. 
  4. Știri cu adevăruri parțiale se publică și în presa clean sau în presa mainstream frecventabilă. Oamenii sunt subiectivi și publicul CNN sigur că vrea să audă că republicanii sunt ticăloși, așa cum publicul Fox vrea să audă că democrații sunt un dezastru. Inclusiv la noi, în perioada fierbinte a ordonanței 13, cei care erau de partea binelui, au exagerat sau pus în circulație tâmpenii sau chestii spăimoase, nu neapărat din rea-credință, ci inflamați de întreaga situație și uneori intoxicați. 
  5. Se consumă multă opinie, democratizarea canalelor de comunicare ne-a făcut pe toți foarte atașați de anumite credințe sau opinii, ne-a făcut emițători de opinii, iar algoritmii Facebook ne fac și să stăm într-o bulă în care ni se tot confirmă opiniile. Păi la atâtea confirmări, ce naiba să mai crezi decât că ești buricul universului? 
  6. Problema se arată foarte complicată și oricât ne-ar plăcea să livrăm cifre ca un tabloid, noi, cei care nu facem mizerii, nu vom putea. Nu că știrile reale nu sunt prizate de public ori că realitatea nu poate fi la fel palpitantă ca minciuna, ci pentru că nu mai avem resurse să facem asta. Industria de știri e cea mai costisitoare din toate domeniile de conținut și mai ales post-criză, ea funcționează cu bani ridicol de puțini. Dar și înainte de criză, am făcut un mic experiment și am numărat știrile și poveștile proprii din ziarele quality de pe piața românească prin comparație cu cele tabloide. Primele, mergeau în coada televiziunilor (old news is no news) și celelalte aveau 10-15 bucăți despre chiloți diferiți de vedete. Chiloți, chiloți, dar știri proprii. Deci mai e și trebușoara noastră, a creatorilor de conținut din media, că suntem pe dinafară și plicticoși. 
  7. Dacă mâine România TV pierde toată publicitatea, nu dispare. Pentru că ea nu se finanțează din publicitate. De când lumea și pământul, propaganda se face cu bani dintr-o pungă, nu cu banul publicului sau ăla din publicitate. Deci putem să ne dăm de ceasul morții cu interzisul, retrasul etc, că ei vor trăi și vor înflori, modelul lor de business și finanțare e complex. 
  8. Cenzura, roboții din aplicații, colectivele umane de fact check-eri pentru rețelele sociale și toate soluțiile astea sunt ok, dar nu vor putea face față fluxului continuu de informație falsă, aberantă, cu rea intenție. Internetul e un ocean de informație, nu un iaz, deci n-ai cum să-l dezinfectezi prea ușor. Apoi, cu cât se întețește lupta asta cu marcatul site-urilor “rele”, cu atât se vor crea mai multe liste cu site-uri “rele” în care o să fie marcate inclusiv site-urile “bune”. Dacă intrăm în balamucul ăsta, nu mai ieșim niciodată din el. Din nou, să cerem roboților să fie depozitarii noștri de conștiință nu mi se pare cea mai strălucită dintre idei, măcar în teorie. 
  9. Brandurile au intrat în business-ul de produs conținut, dar cele mai multe nu reușesc să ajungă real la public prin conținutul interesant. Dacă te pui pe făcut treaba asta, trebuie să te gândești la cât de bună e o poveste și să depășești nivelul ăla în care corectezi cuvinte și scoți epitete de frică că asta nu se asociază nu știu cum cu brandul tău. Fericirea excesivă, entuziasmul tâmp, obsesia pentru aseptic creează în produsele astea media așa o jale fără emoții și fără noimă, că n-ai cum să faci pe nimeni să te iubească sau să te creadă. 
  10. Ce facem, totuși, că fake news ăsta e un animăloi cu mii de capete care ne suge creierul zi de zi? Păi educație. La PR Forum, unii dintre vorbitori, mai ales colegii mei jurnaliști, au zis că e prea scump, că nu se poate, că școala e oricum o prostie, că se predă religie în ea, că e utopic, că fiecare să facă asta acasă cu copiii lui. Eu cred că educația e cea mai ieftină, și pe termen lung, și pe termen scurt. Pentru că un program național de media literacy susținut cu toată forța de brandurile alea care și-au asumat moralitatea de tip uman, de industria de comunicare și de presa ok, ar costa în primii 5 ani cât un buget de Facebook al unei corporații din România. Să fii buimac în lumea digitală va fi pentru copiii noștri la fel de oribil ca să fii nespălat în lumea reală că n-ai apă, săpun și informație cum te dezjegoșești. Sigur, cum s-a tot spus și la PR Forum, cu adulții cum facem? Poate facem ca în Israel, după fondarea statului, când cetățenii lui nu aveau o limbă comună și s-a creat o limbă comună, ebraica. Și copiii s-au dus la școală și au învățat-o și ca nicăieri în lumea asta, mamele au învățat de la copii limba pământului, nu copiii de la mame. 

Dar vrem noi toți asta? Cu sinceritate? Să avem cetățeni nemanipulabili, care discern între bine și rău? Ne-am pune la bătaie resursele și timpul și creierul ca să ajungem la o societate mai curată, mai frumoasă, mai strălucitoare, fix ca aceea din manualele de brand ale marilor companii și ca în mission statement-ul companiilor de media? Poate întâi ne-ar trebui un răspuns sincer, fără ipocrizie și fără elan muncitoresc. După aia, ne putem apuca și de treabă. 

P.S. Fotografia care ilustrează articolul este din 1858 și în aparență ne arată doi cetățeni din lumea arabă care fumează poetic narghilea îmbrăcați în caftane. De fapt, sunt doi englezi, într-un studio din Londra, iar cadrul a fost creat special să fie fotogenic și atrăgător pentru publicul care trebuia să susțină imperiul și dorința lui de cucerire a acestei lumi exotice, bogate, plină de minuni a Orientului. Pozele pe bune n-ar fi dat prea bine, că realitatea nu era chiar ca-n 1001 de nopți.